"Din aceeas gura iese si binecuvantarea si blestemul! Nu trebuie sa fie asa, fratii mei!" (Iacov 3:15).


Noi suntem invatati sa ne gandim la intrebuintarea pe care noi o dam limbii noastre atat in religie cat si in serviciul nostru pentru Dumnezeu. Luand aceasta in consideratie, noi trebuie sa ne infranam de la a blestema, de la a critica si de la orice lucru care este rau. Caci adesea cu aceeas limba cu care binecuvantam pe Dumnezeu, blestemam pe oamenii facuti in asemanarea lui Dumnezeu. Ce absurditate este ca cineva care isi foloseste limba in rugaciune pentru a lauda pe Dumnezeu, trebuie cu alta ocazie s-o foloseasca in a blestema, a vorbi de rau sau pentru alte lucrari de felul acesta. Daca binecuvantam pe Dumnezeu ca si Tata al nostru, asta ar trebui sa ne invete sa vorbim de bine si cu amabilitate despre toti si fata de toti care poarta chipul Lui. Acea limba care se adreseaza cu reverenta Fiintei divine nu poate, fara a arata cea mai mare contrazicere, sa se intoarca spre semenul sau cu o limba de cearta insultatoare.

Se spune despre arhanghelul Mihail care lauda pe Dumnezeu, ca el nu a indraznit sa rosteasca o judecata de ocara impotriva diavolului cand se lupta pentru trupul lui Moise (Iuda v.9). Dar pentru oameni sa reproseze acelora care, nu numai ca au asemanarea lui Dumnezeu in facultatile lor naturale, dar sunt si innoiti dupa chipul lui Dumnezeu prin harul Evangheliei, aceasta este o contradictie rusinoasa la toate pretentiile de a onora pe marele Original. Nu ar trebui sa fie asa; si daca ar trebui totdeauna sa luam in consideratie aceasta, cu siguranta ca nu am putea si binecuvanta si blestema in acelas timp cu limba.

Evlavia cade in dizgratie daca nu este caritate. Acea limba se infirma (combate) pe ea insasi in timp ce pretinde ca adora perfectiunile lui Dumnezeu si chiar sa-i atribuie toate lucrurile Lui, iar cu alta ocazie sa condamne chiar si pe oamenii buni, daca ei nu sunt de aceeas parere cu ei sau nu actioneaza ca ei.

Ca sa intareasca acest gand, apostolul Iacov arata mai departe efectele contrare care emana din aceeas cauza, care sunt monstruoase si care nu se gasesc nici macar in natura si de aceea sunt incompatibile cu harul. Poate un izvor sa dea si apa dulce si apa amara? Poate un smochin sa faca masline, sau o vita sa faca smochine? Nici apa sarata nu poate da apa dulce. Adevarata religie nu va admite nici o contradictie de felul acesta si nici un om cu adevarat religios nu poate permite niciodata nici o contradictie nici in vorba si nici in fapta. Cat de multe pacate ar putea fi astfel prevenite si cati oameni ar fi recuperati din ele si adusi in starea de a fi consecventi cu ei insisi.

Este limba mea un izvor curat, de apa dulce? Trebuie sa mai lucrez la aceasta roada a Duhului Sfant, numita "infranarea poftelor"?