"Fiice ale Ierusalimului, nu ma plangeti pe Mine; ci plangeti-va pe voi insiva si pe copiii vostri" (Luca 23:28).

Cu totii cred ca am intalnit persoane care se folosesc de o boala pentru a-si atrage compasiunea si dragostea celor din jur. Daca ii intrebam cum se simt in suferintele lor, unii vor raspunde"ma doare" si "merge spre mai bine". Altii in schimb iti vor spune cu lux de amanunte toata istoria bolii. Este ca si cand niciodata si nimeni nu a mai suferit vreodata asa de mult ca si ei. Pentru cei care ii cunosc mai de aproape ei vad ca acesti oameni se iubesc foarte mult pe ei insisi si s-au "inecat in mila de ei insisi" (in engleza drawn in self-pity).

Mila de sine este un pacat, care sta in calea cresterii spirituale ca si orice alt pacat. Tot ce izvoraste din "eu", "sine", ne tine privirile asupra noastra si nu asupra Domnului. Noi nu vedem scopul lui Dumnezeu, nu-i dam slava Lui pentru tot ce ingaduie in viata noastra si ne folosim energia pentru a ne plange noua de mila cand am putea sa o folosim in scopul binecuvantarii altora.
Domnul Isus, cand exprima cuvintele de mai sus, era in drum spre Golgota. Ducea in spate nu numai o cruce grea de lemn, dar si pacatele intregii omenirii. Chinurile sufletesti le intrecea pe cele fizice. Si totusi, El nu a vrut ca fiicele Ierusalimului sa-i planga de mila. Cei mai vrednici de compatimit nu era El, ci cei ce credeau ca-i fac lui o favoare. Drumul crucii implica suferinta. Domnul Isus stia pentru ce a venit in lume. El nu putea fi preocupat de Sine mai mult decat de dorinta de a implini voia Tatalui care il trimisese aici jos sa moara pentru pacatosi.

Drumul crucii este drumul pe urmele Domnului Isus. El ne-a spus la ce sa ne asteptam daca vom asculta de Cuvantul Lui: "In lume veti avea necazuri, dar, indrazniti Eu am biruit lumea". El ne-a promis ca nu ne va lasa orfani, ci va trimite Duhul Sfant ca sa ne ajute in slabiciunile noastre. Ca si cand am uitat de toate promisiunile facute, adesea ne plangem in rugaciunile noastre: "Doamne, nu am pe nimeni". Dumnezeu ne aduce in situatii ca sa percepem singuratatea, instrainarea, chiar in mijlocul familiei sau a bisericii, ca sa realizam ca Dumnezeu vrea compania si atentia noastra intreaga, si nu ca sa ne fie mila de noi insine. Cand Domnul Isus ne spune sa ne plangem pe noi si pe copiii nostri face aluzie la pacatul nostru care L-a dus pe El acolo pe cruce. Noi trebuie sa ne marturisim pacatul si sa ne plangem starea de instrainare fata de Dumnezeu. Atunci cand ne simtim singuri si parasiti este bine sa ne cercetam sa vedem ce face separarea intre noi si Dumnezeu. El ne-a promis ca nu ne lasa singuri niciodata, insa pacatul nostru poate forma un zid de despartire intre noi si Dumnezeu. Disciplina Lui va fi in viata noastra pana vom invata sa ne legam inima mai mult de El si sa lasam ca eul nostru sa moara, si sa nu mai avem pretentii.

El n-a promis doar cerul senin, nici flori pe cale fara pelin;
n-a promis soare fara de ploi, nici bucuria fara nevoi.
Dar ne-a promis din puterea Sa pe drum lumina ca ne va da,
Al Sau bogat har in incercari si mangaierea in intristari.

El n-a promis cai fara dureri, fara ispite, fara poveri,
si nici n-a spus El ca vom avea, cruci mai usoare decat a Sa.
El n-a promis drum larg si usor, sa poti umbla fara ajutor.
si nici pe drum ca nu vor fi stanci, ca n-ai sa treci prin ape adanci. (Annie J. Flint)

Ajuta-ma, Doamne sa ma uit la exemplul Tau si asa sa merg pe urmele Tale, Amin.