Asemeni majoritatii celor care sunt parinti, pentru Betty si sotul ei, nu era nimic mai important decat transmiterea credintei lor, mai departe, copiilor. Acest lucru intotdeauna a parut un proces natural nu prea complicat. In general, copiii le acceptasera usor credinta pentru ca ea se dezvaluia atat de limpede in viata parintilor lor.
Dar cu John lucrurile stateau altfel. "John seamana mult cu tatal lui", marturisea Betty. "Nu accepta lucrurile asa cum par ele ca sunt. Trebuie intai sa i le dovedesti, sa-i demonstrezi." Asa ca John proba credinta parintilor sai mai mult decat ceilalti copii. "Pur si simplu nu stiu daca pot crede ca Dumnezeu raspunde rugaciunilor noastre", i-a spus John mamei sale. "Ne-am rugat luni intregi pentru ca baiatul acela de la biserica sa se faca bine si starea lui se inrautateste. Intotdeauna ne rugam pentru cei care sunt bolnavi. Uneori se fac bine, alteori nu. Dar asta se intampla in dreptul tuturor oamenilor indiferent daca ei cred sau nu in Dumnezeu. Nu pot sa gasesc nici macar o ocazie in care Dumnezeu a raspuns unei rugaciuni si sa nu fie nici o urma de indoiala ca El a facut acel lucru. Nici macar o data!"
Atunci Betty a facut un act de curaj. "Am simtit ca trebuie sa-i dovedesc lui John ca exista un Dumnezeu si ca El raspunde la rugaciuni", mi-a spus ea. Ascunzandu-si teama, s-a asezat la masa plina de calm. Punandu-si bratul pe umarul lui John, l-a intrebat: "Ce ti-ar trebui ca sa crezi ca Dumnezeu aude si raspunde rugaciunilor noastre?" John a tresarit. "Ce vrei sa spui?" "Vreau sa te intreb la ce rugaciune ti-ar putea Dumnezeu raspunde pana maine dimineata ca sa-ti dovedeasca ca El intr-adevar raspunde la rugaciuni." A facut o pauza pentru un moment ca sa-l lase pe John sa-si adune gandurile. "Stiu, fara nici o umbra de indoiala, ca Dumnezeu raspunde la rugaciuni", a continuat ea, "si stiu ca El vrea sa descoperi si tu asta."
S-a oprit din nou, lasand cuvintele sa cada mai adanc. "De fapt, sunt atat de sigura ca Dumnezeu poate sa ti se descopere incat cred ca El vrea sa alegi ceva, un lucru pe care El l-ar putea face pentru tine pana maine dimineata pentru ca sa stii ca este real, adevarat si activ in viata noastra. Spune-mi ce vrei, ne vom ruga pentru asta si pana maine se va intampla. Imi dau cuvantul."
"Chiar in timp ce ii vorbeam lui John, nu puteam sa cred ce ziceam", mi-a spus Betty. "Stateam acolo si ii promiteam fiului meu ca Dumnezeu va raspunde oricarei rugaciuni pe care el ar face-o -- si cine putea sti ce avea el de gand sa ceara?"
Apoi John mi-a comunicat cererea sa. "Ei bine, nu a plouat de cateva luni", a spus el, "si peste tot unde mergem auzim oameni rugandu-se pentru ploaie. Meteorologul a spus ca nu e nici o sansa sa ploua in zilele urmatoare. Daca Dumnezeu va trimite ploaie maine dimineata, voi crede ca El a facut acest lucru." Asa ca, alaturi, John si Betty s-au rugat pentru ploaie. "Cand am terminat, l-am batut pe John pe spate si, adunandu-mi toata increderea pe care o aveam, i-am spus: 'Ei bine, John, s-ar parea ca va ploua maine. Mai bine ti-ai scoate umbrela.' Apoi am urcat in camera mea si m-am rugat mai serios decat ma rugasem vreodata in viata mea. Nu stiu daca am dormit mai mult de doua-trei minute in noaptea aceea. Stii, Frank, niciodata nu am visat ca as putea face ceva atat de irational."
Dimineata urmatoare, Betty si familia ei stateau in jurul mesei la micul dejun, privind un cer albastru si senin. In acelasi timp, auzeau stirile de dimineata anuntand o alta zi fierbinte fara nici o probabilitate de ploaie. Nici un cuvant nu a fost rostit despre noaptea care trecuse. Masa a fost curatata si copiii au plecat in camerele lor ca sa se pregateasca pentru scoala. In tot acest timp, Betty a continuat sa se roage.
Deodata, una dintre fetitele lui Betty a chemat-o langa fereastra din sufragerie. Ceea ce a vazut Betty acolo i-a taiat rasuflarea. "John", a strigat ea, "vino sa vezi ce-i afara. E ceva pentru tine." John a pasit afara din camera lui. Cand s-a apropiat de fereastra, bubuitura unui tunet zgudui casa. Afara, stropi mari de ploaie loveau furioase pavajul. John statea nemiscat langa mama sa. "Acesta e un cadou al lui Dumnezeu pentru tine, John", a soptit ea printre lacrimi de bucurie. "Promite-mi ca nu-l vei uita niciodata." Cu aceste cuvinte, l-a imbratisat cu dragoste, a privit inca o data miracolul de afara si a plecat inapoi in bucatarie.
John a ramas la fereastra cateva minute, apoi s-a intors in tacere in camera lui. A fost mare agitatie la chioscurile cu ziare din tot orasul in acea zi. Ca de nicaieri, un nor mic si negru se rostogolise deasupra orasului, si oprit deasupra unei zone cu patru blocuri timp de 10 minute, a lansat inspre pamant un val de tunete si ploaie cum nu mai fusesera vazute de catva timp. S-a oprit la fel de repede cum incepuse, s-a rasucit inspre inalt si s-a indreptat catre nord. Nimeni nu a putut explica aceasta intamplare.

Frank Martin