Îmi place nespus de mult să mă uit la o fotografie de a mea de când eram mică, în care am o expresie de nemulţumire pe faţă, de parcă am mâncat ceva şi nu mi-a plăcut.

Oare de ce ne plac aşa de mult copiii?

Unul din motive ar fi că sunt simpli şi oneşti. Sunt ceea ce sunt şi nu ascund nimic. Cât de încântătoare este această sinceritate, această lipsă de prefăcătorie!

Când ne maturizăm, facem exact invers: dorim să ascundem ce suntem cu adevărat şi afişăm o imagine care nu e a noastră. În plus, cheltuim multă energie pentru a da impresia că suntem ceea ce de fapt nu suntem.

De ce nu continuăm să facem ca atunci când eram copii?

De ce să depunem atâta efort ca să arătăm ce nu suntem?