Pentru a-ți recunoaște slăbiciunile și limitele este nevoie de un exercițiu de atenție permanent. De multe ori, pentru a nu ne face cunoscute limitele, comitem grave exagerări. Ar fi mai cinstit să arătăm simplu cine suntem.

    Însă, există mereu în noi teama infantilă de a nu ne pierde cumva dragostea celorlalți, dacă ne văd așa cum suntem cu adevărat, sau dacă nu ne ridicăm la înălțimea așteptărilor lor.

    Este important să acceptăm faptul că nu putem fi pentru celălalt tot ce am dori să fim, chiar și fizic vorbind. Îmi dau seama că, dacă ne recunoaștem cu sinceritate limitele și le împărtățim și celuilalt, facem un lucru care ne face mai buni pe amândoi.

    Un proverb italian sună așa: Un rău de care știu amândoi este pe jumătate plăcere. Chiar așa este! Când mărturisim celuilalt slăbiciunile și temerile noastre, acesta aproape că se bucură pentru că simte că suntem egali.

    De multe ori, ne gândim că anumite limite ne caracterizează numai pe noi, dar apoi observăm că suntem mult mai asemănători decât credeam. Când ne acceptăm limitele, când încetăm să ne mai temem să arătăm celorlalți care ne sunt lipsurile, și ajungem chiar să râdem de ele, viața începe să fie mai plăcută, mai ușoară, ne simțim mai onești, și până și sănătatea noastră se îmbunătățește.