„Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta"....
Şi l-a binecuvântat acolo. (Geneza 32:26, 29)

Iacov a câştigat victoria şi binecuvântarea aici nu prin luptă, ci prin alipire. Şoldul îi era scrântit şi nu se mai putea lupta, dar nu-i dădea drumul. Incapabil să lupte mai departe, şi-a încolăcit braţele în jurul gâtului adversarului său misterios, lăsându-se cu toată puterea asupra lui, până când în sfârşit a câştigat.
Nici noi nu vom câştiga biruinţa în rugăciune până nu vom înceta să ne luptăm. Trebuie să renunţăm la voinţa noastră şi să ne aruncăm braţele în jurul gâtului Tatălui nostru cu o credinţă tenace.
Ce ar putea slaba noastră putere omenească să ia cu forţa din mâna atotputerniciei? Avem noi puterea să luăm binecuvântări de la Dumnezeu cu forţa? Violenţa voinţei noastre puternice nu-L va convinge niciodată. Ceea ce câştigă binecuvântări şi victorii este puterea credinţei tenace.
Nu presând şi insistând asupra voinţei noastre ajungem la victorie. Aceasta este câştigată când smerenia şi încrederea se unesc, spunând: „Facă-se nu voia mea, ci a Ta (Luca 22:42).
Suntem puternici cu Dumnezeu numai în măsura în care eul este învins şi este mort. Binecuvântările nu vin prin luptă, ci prin alipirea de El în credinţă.
J. R. Miller
Un incident din viaţa de rugăciune a lui Charles H. Usher ilustrează cum „rugăciunea care luptă" este de fapt o piedică în calea rugăciunii care învinge. El a împărtăşit această povestire: „Băieţelul meu, Frank, era foarte bolnav, şi doctorii aveau puţine speranţe în privinţa recuperării lui. Am folosit toată cunoştinţa mea în materie de rugăciune în folosul lui, dar starea lui continua să se înrăutăţească. Aceasta a durat câteva săptămâni.
Într-o zi, pe când stăteam lângă patul lui şi-l vegheam, am realizat că nu va mai trăi mult fără o întoarcere rapidă spre bine. I-am spus Domnului: «O, Dumnezeule, am petrecut atâta timp în rugăciune pentru fiul meu, şi încă nu-i este mai bine. Acum Ţi-l las Ţie şi eu mă voi ruga pentru alţii. Dacă este voia Ta să-l iei, aleg voia Ta – Ţi-l predau Ţie cu totul».
Am chemat-o înăuntru pe iubita mea soţie şi i-am spus ce am făcut. A vărsat câteva lacrimi, dar l-a încredinţat şi ea Domnului. Două zile mai târziu ne-a vizitat un om al lui Dumnezeu. El era foarte interesat de fiul nostru Frank şi se rugase deseori pentru el. El ne-a spus: «Dumnezeu mi-a dat credinţă să cred că fiul tău se va însănătoşi. Voi aveţi încredinţarea aceasta?»
Am răspuns: «L-am încredinţat lui Dumnezeu, dar acum mă voi duce din nou la El cu privire la fiul meu». Am făcut întocmai şi în timp ce mă rugam am descoperit că aveam încredinţarea că se va însănătoşi. Din momentul acela a început să-i fie mai bine. Atunci am realizat că «lupta» rugăciunilor mele a împiedicat răspunsul lui Dumnezeu, şi dacă aş fi continuat să mă lupt, nevrând să-l predau lui Dumnezeu, probabil că n-ar mai fi fost astăzi aici".
O, drag copil al lui Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să-ţi răspundă la rugăciuni, trebuie să fii pregătit să calci „pe urmele credinţei aceleia pe care o avea tatăl nostru Avraam" (Romani 4:12), chiar şi pe muntele jertfirii.