Vei intra în mormânt la bătrâneţe, ca snopul strâns la vremea lui. (Iov 5:26)

Un om care a scris odată despre salvarea vaselor maritime vechi a afirmat că ceea ce îmbunătăţeşte calitatea unui vas nu este doar vârsta lemnului folosit la construirea vasului. Tensionarea şi contorsionarea vasului de către mare, reacţiile chimice care se produc datorită apei de santină, şi diferitele mărfuri au de asemenea un efect.
Acum câţiva ani, au fost expuse într-un magazin elegant de mobilă de pe Broadway în centrul New York-ului câteva scânduri şi plăci de lemn tăiate dintr-o grindă de stejar de la o corabie veche de optzeci de ani. Ele atrăgeau atenţia datorită coloritului lor elegant şi datorită frumuseţii fibrei. La fel de frapante erau unele grinzi din mahon luate de la o corabie care navigase pe mări cu şaizeci de ani în urmă. Anii de călătorie contractaseră porii lemnului şi-i închiseseră culorile, aşa că erau la fel de magnifice şi de strălucitoare ca ale unui vas antic chinezesc. De atunci lemnul a fost folosit la fabricarea unui birou care este aşezat într-un loc de onoare în camera de zi a unei bogate familii din New York.
Este de asemenea o mare diferenţă între calitatea oamenilor în vârstă care au avut o viaţă nepăsătoare, dedată plăcerilor şi nefolositoare şi calitatea celor care au navigat pe mări furtunoase, purtând încărcătură şi poveri ca slujitori ai lui Dumnezeu, şi ajutându-i pe alţii. Aceştia din urmă, nu numai că au infiltrate în vieţile lor stresul şi încordarea vieţii, dar şi aroma dulce a încărcăturii lor a fost absorbită în porii fiecărei fibre a caracterului lor. Louis Albert Banks
Când soarele în sfârşit coboară la orizont în amurg, dovada lucrării lui rămâne un timp. Cerul continuă să strălucească o oră întreagă după plecarea lui.
În acelaşi fel, când viaţa unui om bun sau de valoare ajunge la asfinţitul ei, cerul acestei lumi este luminat mult timp după ce omul nu mai poate fi văzut. Un astfel de om nu moare din această lume, pentru că după ce pleacă, lasă în urma lui mult din el însuşi – şi fiind mort, el încă vorbeşte. Henry Ward Beecher
Când Victor Hugo avea mai mult de optzeci de ani, el şi-a exprimat credinţa în acest fel minunat: „În sufletul meu simt prezenţa vieţii mele viitoare. Sunt ca o pădure care a fost tăiată de mai multe ori, şi totuşi noii lăstari au mai multă viaţă ca niciodată. Mă înalţ mereu spre cer, şi soarele străluceşte deasupra capului meu. Pământul îmi dă sevă din belşug, iar cerul îmi luminează calea spre lumi necunoscute.
Oamenii spun că sufletul nu este altceva decât efectul puterilor noastre trupeşti la lucru. Dacă lucrul acesta ar fi adevărat, atunci de ce sufletul meu devine tot mai minunat în timp ce trupul meu începe să cadă? Poate că iarna îmi umple capul, dar o primăvară eternă răsare din inima mea. La această oră târzie a vieţii mele, inspir parfumul de liliac, violete şi trandafiri la fel ca la douăzeci de ani. Şi cu cât mă apropii mai mult de sfârşitul călătoriei mele, cu atât aud mai clar simfoniile nemuritoare ale lumilor eterne care mă invită să vin. Aceasta inspiră o teamă respectuoasă, şi totuşi este de o simplitate profundă".