Am auzit un glas care şoptea încetişor. (Iov 4:16)

Acum vreo douăzeci de ani un prieten mi-a dat o carte intitulată Pace adevărată. Avea un mesaj vechi medieval şi acest gând important – că Dumnezeu aştepta în adâncul fiinţei mele să-mi vorbească dacă aş fi suficient de liniştit ca să aud glasul Lui.
Am considerat că acesta nu ar fi un lucru greu de făcut, aşa că am încercat să fiu liniştit. Nici n-am început bine să fac astfel, că un întreg infern părea să se fi dezlănţuit. Dintr-odată am auzit o mie de voci şi sunete din afară şi dinăuntru, până când n-am mai putut auzi nimic decât aceste zgomote incredibile. Unele erau propriile mele cuvinte, propriile mele întrebări şi chiar propriile mele rugăciuni, în timp ce altele erau ispite ale vrăjmaşului şi vocile zarvei lumii.
În orice direcţie mă întorceam, eram împins, tras şi confruntat cu o nelinişte indescriptibilă şi cu zgomote copleşitoare. Păream constrâns să ascult unele din ele şi să răspund într-un fel. Dar Dumnezeu a spus: „Opreşte-te, şi să ştii că Eu sunt Dumnezeu" (Psalmul 46:10). Apoi mintea mi-a fost inundată de îngrijorări cu privire la responsabilităţile şi planurile mele de mâine, şi Dumnezeu a spus din nou: „Opreşte-te".
Când am ascultat şi încet-încet am învăţat să mă supun, mi-am închis urechile la orice alt sunet. Curând am descoperit că odată ce toate celelalte voci au încetat, sau odată ce eu am încetat să le mai ascult, „un susur blând" (1 Împăraţi 19:12) a început să vorbească în adâncul fiinţei mele. Şi mi-a vorbit cu o inexprimabilă blândeţe, putere şi mângâiere.
Acest „susur blând" a devenit pentru mine glasul rugăciunii, al înţelepciunii şi al slujirii. Nu a mai trebuit să lucrez din greu ca să gândesc, ca să mă rog, sau ca să mă încred, pentru că „susurul blând" al Duhului Sfânt din inima mea era rugăciunea lui Dumnezeu în locurile tainice ale sufletului meu. Era răspunsul Lui la toate întrebările mele, şi viaţa şi puterea Lui pentru sufletul şi trupul meu. Glasul Lui a devenit esenţa tuturor cunoştinţelor mele, a rugăciunii şi a binecuvân­tărilor, căci era Însuşi Dumnezeul cel viu, viaţa mea şi totul meu.
Acesta este exact modul în care duhul nostru se adapă din viaţa Domnului nostru înviat. Şi apoi suntem împuterniciţi să înfruntăm conflictele şi responsabili­tăţile vieţii, ca o floare care a absorbit răcoroasele şi înviorătoarele picături de rouă în întunericul nopţii. Însă aşa cum roua nu cade niciodată într-o noapte furtunoasă, tot aşa roua harului Său nu acoperă niciodată un suflet neliniştit.
A. B. Simpson