6 August

Scoală-te, crivăţule! Vino, vântule de miazăzi!
Suflaţi peste grădina mea, ca să picure mirosurile din ea.
(Cântarea cântărilor 4:16)

Să examinăm puţin semnificaţia acestei rugăciuni. Este înrădăcinată în faptul că aşa cum miresmele plăcute pot sta ascunse într-o plantă aromată, anumite daruri pot sta nefolosite sau necultivate în inima unui creştin. Multe seminţe de practicare a credinţei pot fi plantate, dar de la unele aerul nu este niciodată umplut de aroma unor dorinţe sfinte sau a unor fapte evlavioase. Aceleaşi vânturi suflă şi peste scaiete şi peste planta aromată, dar numai una dintre ele emană un parfum bogat.
Câteodată Dumnezeu lasă să sufle vânturi aprige de încercări peste copiii Săi pentru a le dezvolta darurile. Aşa cum o torţă arde şi mai tare când e vânturată încoace şi-ncolo, şi aşa cum ienupărul miroase cel mai frumos când este aruncat în foc, tot aşa cele mai mari calităţi ale unui creştin răsar deseori sub vânturile puternice ale suferinţei şi ale împotrivirii. Inimile lovite emană de multe ori parfumul pe care Dumnezeu adoră să-l miroasă.

Am avut o cutiuţă, o cutiuţă preţioasă
A dragostei omeneşti – parfumul meu de mare preţ;
O ţineam închisă în străfundul inimii mele
Şi nu prea-i ridicam capacul, ca nu cumva să se risipească
Parfumul ei în aer. Într-o zi un straniu
Şi adânc necaz a venit cu o greutate zdrobitoare şi s-a abătut
Asupra nepreţuitei mele comori, dulce şi rară,
Şi a spart cutiuţa în bucăţi. Întreaga mea inimă
S-a tulburat de spaimă şi durere la această pierdere,
Dar pe când plângeam, iată o minune
A harului divin. Dragostea mea omenească a fost schimbată
În cea cerească, şi revărsată în râuri tămăduitoare
În alte inimi zdrobite, în timp ce încet şi clar
Un glas deasupra mea îmi şoptea: „Copilul Meu,
Cu mângâierea cu care eşti mângâiat,
De acum înainte, mergi şi mângâie pe alţii,
Şi vei cunoaşte binecuvântata părtăşie cu Mine,
A Cărui inimă zdrobită de dragoste a vindecat lumea".