Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri
le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos.
(Filipeni 3:7)
Când George Matheson, predicatorul scoţian orb, a fost înmormântat, au aşternut pe mormântul lui trandafiri roşii în amintirea vieţii lui de dragoste şi sacrificiu. Şi Matheson, acest om care a fost onorat atât de frumos şi de semnificativ, este acela care a scris următorul imn în 1882. A fost scris în cinci minute, într-o perioadă pe care mai târziu a numit-o „cea mai severă suferinţă mentală", şi de atunci a devenit cunoscut în toată lumea.
O, Dragoste care nu vrei să mă laşi,
În Tine îmi odihnesc sufletul ostenit,
Îţi dau înapoi viaţa pe care o am,
Ca-n adâncimile oceanului Tău cursul ei
Să fie mai plin, mai îmbelşugat.
O, Lumină care mergi mereu pe calea mea,
Torţa mea care abia mai pâlpâie Ţi-o dau Ţie,
Inima mea îşi reface raza împrumutată,
Ca-n strălucirea soarelui Tău ziua ei
Să fie mai luminoasă, mai frumoasă.
O, Bucurie care mă cauţi în durere,
Nu pot să-mi închid inima faţă de Tine,
Merg pe urmele curcubeului prin ploaie,
Şi simt că promisiunea nu este-n zadar,
Că dimineaţa va fi fără lacrimi.
O, Cruce care-mi înalţi capul,
Nu îndrăznesc să cer să fiu ascuns de Tine,
Las moartă în praf gloria vieţii,
Şi din pământ de-acolo înfloreşte roşie
Viaţa care nu va avea sfârşit.
Există o legendă despre un artist care găsise secretul unui roşu minunat pe care nici un alt artist nu-l putea imita. El n-a dezvăluit niciodată secretul culorii, dar după moartea lui s-a descoperit o rană veche pe inima sa. Aceasta a destăinuit sursa culorii fără pereche din picturile sale.
Morala legendei este că nici o mare realizare nu poate fi făcută, nici un ţel înalt nu poate fi atins, şi nimic de mare valoare pentru lume nu poate fi împlinit, decât cu preţul sângelui inimii.