Adevărat, adevărat vă spun, că, dacă grăuntele de grâu
care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur;
dar dacă moare, aduce multă roadă.
(Ioan 12:24)

În Northampton, Massachusetts, se află vechiul cimitir în care este înmormântat David Brainerd. Brainerd, un misionar american pionier, a murit în 1747 la vârsta de douăzeci şi nouă de ani după ce a suferit de tuberculoză. Mormântul lui este lângă cel al lui Jerusha Edwards, fiica lui Jonathan Edwards, un teolog puritan al vremii aceleia. Brainerd a iubit-o pe Jerusha şi ei erau logodiţi, urmând să se căsătorească, dar el n-a trăit până la nuntă.
Imaginează-ţi ce speranţe, ce vise şi ce aşteptări pentru cauza lui Hristos au fost îngropate în mormânt odată cu trupul chinuit al acelui tânăr misionar. La momentul acela, n-a rămas nimic decât amintirile şi câteva duzini de indieni convertiţi! Totuşi, Jonathan Edwards, acel bătrân sfânt puritan remarcabil, care spera să-l numească pe Brainerd fiul său, a început să scrie istoria acelei scurte vieţi într-o carte mică. Cartea a făcut aripi, a zburat peste ocean şi a aterizat pe biroul unui student la Cambridge pe nume Henry Martyn.
Bietul Henry Martyn! În ciuda educaţiei lui strălucite, şi a marilor lui oportunităţi, el – după ce a citit acea carte mică despre viaţa lui Brainerd – s-a jertfit în zadar! În definitiv, ce a realizat el atunci când a pornit spre casă din India în 1812? Cu sănătatea distrusă, s-a târât cât mai spre nord până în oraşul Tokat, din Turcia, lângă Marea Neagră. Acolo s-a culcat la umbra unei grămezi de brăţări pentru tuburi, ca să-şi răcorească febra arzătoare, şi a murit acolo singur la vârsta de treizeci şi unu de ani.
Care a fost scopul din spatele acestor „vieţi irosite"? De la mormântul tânărului David Brainerd, şi de la mormântul singuratic al lui Henry Martyn aproape de ţărmul Mării Negre, a apărut o armată puternică de misionari moderni.
Leonard Woolsey Bacon

Este vreun deşert, sau vreo mare nesfârşită,
Unde Tu, măreţ Dumnezeu al îngerilor, vrei să mă trimiţi?
Vreun stejar pe care să-l despic,
Vreun pământ pe care să-l brăzdez,
Vreo mână din grăunţele Tale de grâu pe care să le iau
Şi să le împrăştii departe pe câmp,
Până când la rândul lor vor da fiecare
Suta lor
De grăunţe aurii
Ca să-i hrănească pe fericiţii copii ai Dumnezeului meu?
Arată-mi deşertul, Tată, sau marea;
Este planul Tău? Măreţ Dumnezeu, trimite-mă!
Şi deşi trupul acesta stă întins acolo unde se sparg valurile oceanului,
Tată, numără-mă printre sufletele credincioase.