Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire.
(Luca 7:23)

Uneori este foarte greu să nu te poticneşti de Domnul Isus Hristos, pentru că poticnirea poate fi rezultatul circumstanţelor mele. Pot să mă trezesc că sunt limitat la zone restrânse de slujire, sau sunt izolat de ceilalţi prin boală sau prin luarea unei atitudini nepopulare, când eu sperasem la oportunităţi mult mai largi. Şi totuşi Domnul ştie ce este cel mai bine pentru mine, şi tot ce mă înconjoară este determinat de El. Oriunde mă pune El, El face aceasta ca să-mi întărească credinţa şi puterea şi ca să mă atragă într-o comuniune mai strânsă cu El. Şi chiar dacă sunt închis în temniţă, sufletul meu va prospera.
Poticnirea care mă face să mă întorc de la Hristos poate fi emoţională. Pot fi mereu confuz şi tulburat de chestiuni pe care nu le pot rezolva. Când m-am predat pe mine însumi Lui, am sperat că cerul meu va fi întotdeauna senin, dar deseori el este acoperit de nori şi ploaie. Dar trebuie să cred că atunci când dificultăţile rămân, este ca să pot învăţa să mă încred total în El – să mă încred şi să nu mă tem. Şi astfel prin luptele mele mentale şi emoţionale sunt antrenat să-i instruiesc pe alţii care sunt aruncaţi încoace şi-ncolo de furtună.
Poticnirea care mă face să mă depărtez poate fi spirituală. Mi-am imaginat că odată ce am ajuns în turma Lui, nu voi mai suferi niciodată din pricina vânturilor înţepătoare ale ispitei. Şi totuşi este cel mai bine pentru mine aşa cum stau lucrurile, pentru că atunci când rabd ispita harul Lui creşte, caracterul meu se maturizează, şi cerul pare mai frumos la sfârşitul zilei.
Odată ce am să ajung la casa mea cerească, voi privi înapoi la întoarcerile şi încercările de pe calea mea şi voi cânta laudele Celui care m-a călăuzit. Aşa că orice ar veni în calea mea, voi primi cu bucurie voia Sa şi voi refuza să mă poticnesc de Domnul meu iubit. Alexander Smellie

Ferice de cel a cărui credinţă nu se poticneşte,
Când peste tot pe drumul său
Puterea lui Dumnezeu lucrează eliberare
Pentru alţii zi de zi;

Deşi sufletul lui îşi pierde puterea în întunericul unei închisori,
Până când însăşi viaţa i se consumă,
Totuşi poate încă să se încreadă în dragostea şi planul Tatălui său,
Şi să se odihnească în acestea mulţumit.

Ferice de acela, care prin ani lungi de suferinţă,
Şi nu printr-o muncă activă,
Ia parte prin rugăciune şi laudă la lucrarea altora,
Şi astfel „împarte prada".

Ferice de tine, copil al lui Dumnezeu, care suferi,
Şi nu poţi să înţelegi
Motivul durerii tale, dar totuşi vrei să laşi bucuros
Viaţa ta în mâinile Lui binecuvântate.

Da, ferice de tine a cărui credinţă nu se poticneşte
De încercări inexplicabile,
De mistere nerezolvate, dincolo de orice înţelegere,
Până când scopul este atins.
Freda Hanbury Allen