Tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în țara Șinear, și s-au așezat acolo. Și au zis unul către altul: „Hai să facem cărămizi și să le ardem bine în foc!” Și cărămida le-a ținut loc de piatră, iar smoala le-a ținut loc de mortar. Și au mai zis: „Hai să zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe fața întregului pământ!” (Geneza 11:1-4)

    Scopul acestei istorisiri este să arate cum gândea omul căzut și cum încă mai gândește el. Prin contrast arată, de asemenea, scopul pe care îl are Dumnezeu pentru omul căzut. Fraza-cheie este „să ne facem un nume...” Instinctul de conservare al omului căzut în păcat nu caută împlinirea prin încrederea în Dumnezeu, ducând astfel la înălțarea Numelui Său, ci prin folosirea geniului uman, făcându-și astfel un nume pentru sine însuși.

    Acest lucru era contrar scopului lui Dumnezeu pentru om și, de aceea, Dumnezeu le-a zădărnicit eforturile. De atunci le mai zădărnicește încă, mai mult sau mai puțin. Scopul lui Dumnezeu era ca Lui să I se dea mulțumirea pentru măreția omului și ca acesta să depindă de El.