Domnul zisese lui Avram: „Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta. Te voi face să devii un neam mare și te voi binecuvânta, îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare”. (Geneza 12:1-2)

    În acest punct major de cotitură în relațiile lui Dumnezeu cu omenirea, El îl cheamă pe Avram și începe lucrarea cu poporul lui Israel.

    Există un contrast clar între ce spune Dumnezeu aici și ce s-a întâmplat în turnul Babel. Dumnezeu spune că El îi va face lui Avram un nume mare, în contrast explicit cu Geneza 11:4, unde omul dorea să-și facă singur un nume mare. Principala diferență este următoarea: când omul se hotărăște să-și facă propriul său nume mare, el își asumă meritul pentru propriile realizări și nu Îi dă slavă lui Dumnezeu. Dar când Dumnezeu Se hotărăște să dea măreție unei persoane, singurul răspuns potrivit este încrederea și mulțumirea din partea omului, care Îi dă toată slava lui Dumnezeu, Căruia Îi aparține.

    În Romani 4:20-21, apostolul Pavel arată legătura dintre credința lui Avram și slava Lui Dumnezeu: „El nu s-a îndoit de făgăduința lui Dumnezeu, prin necredință, ci, întărit prin credință, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredințat că ce a făgăduit, El poate să și împlinească.” Astfel, în contrast cu ziditorii turnului Babel, copiii lui Avram erau aleși de Dumnezeu pentru a fi un popor care se încrede în El și, astfel, Îi dă slavă. Aceasta este ceea ce spune Dumnezeu în Isaia 49:3: „Israele, Tu ești slujitorul Meu, în care Mă voi slăvi.”