Nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine.
(Ioan 16:32)

Cu siguranţă nu mai este necesar să spunem că transformarea convingerii în acţiune necesită un mare sacrificiu. Poate însemna renunţarea sau separarea noastră de anumiţi oameni sau de anumite lucruri, rămânând cu un sentiment straniu de deposedare şi de singurătate. De aceea omul care în cele din urmă se va înălţa ca un vultur spre înălţimile zilei fără nori şi va trăi în lumina soarelui lui Dumnezeu trebuie să se mulţumească să trăiască o viaţă de relativă singurătate.
Nu există păsări care să trăiască în atâta solitudine ca vulturii, pentru că ei nu zboară niciodată în stoluri. Rareori pot fi văzuţi doi vulturi împreună. Şi o viaţă care este dedicată lui Dumnezeu cunoaşte părtăşia divină, indiferent cât de multe prietenii omeneşti au trebuit să fie pierdute pe drum.
Dumnezeu caută „oameni vulturi", pentru că nimeni nu va ajunge vreodată la împlinirea deplină a celor mai bune lucruri ale lui Dumnezeu în viaţa lui spirituală fără să înveţe să umble singur cu El. Îl vedem pe Avraam singur „în ţara Canaan, în timp ce Lot a locuit în cetăţile din câmpie ... până la Sodoma" (Gen. 13:12). Moise, deşi educat în toată înţelepciunea Egiptului, a trebuit să petreacă patruzeci de ani singur cu Dumnezeu în deşert. Şi Pavel, care era plin de toată cunoştinţa grecilor şi care a stat „la picioarele lui Gamaliel" (Fapte 22:3), i s-a cerut, după întâlnirea cu Domnul Isus, să meargă imediat „în Arabia" (Gal. 1:17) ca să înveţe viaţa de deşert cu Dumnezeu.
Să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne izoleze, dar prin aceasta nu înţeleg izolarea într-o mănăstire. Ci acea experienţă a izolării prin care Domnul creează o independenţă a vieţii şi a credinţei astfel încât sufletul să nu mai depindă de ajutorul, rugăciunile, credinţa şi grija permanentă a altora. Sprijinul şi inspiraţia de la alţii sunt necesare, şi ele au locul lor în creşterea unui credincios, dar la un moment dat ele pot să devină efectiv o piedică în calea credinţei şi a propăşirii unui om.
Dumnezeu ştie cum să schimbe împrejurările noastre ca să ne izoleze. Şi odată ce ne dăruim Lui şi El ne trece prin experienţa izolării, noi nu mai suntem dependenţi de cei din jurul nostru, deşi continuăm să-i iubim la fel de mult ca înainte. Atunci realizăm că El a făcut o lucrare nouă în noi şi că aripile sufletului nostru au învăţat să se înalţe tot mai sus.
Trebuie să îndrăznim să fim singuri, în felul în care Iacov a trebuit să fie singur pentru ca Îngerul lui Dumnezeu să-i şoptească la ureche: „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel" (Gen. 32:28); în felul în care Daniel a trebuit să fie lăsat singur ca să vadă viziunile cereşti; şi în felul în care Ioan a trebuit să fie exilat pe insula Patmos ca să primească şi să înregistreze „descoperirea lui Isus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu" (Apocalipsa 1:1).
El singur a „călcat în teasc" (Isaia 63:3) pentru noi. De aceea, suntem noi pregătiţi mai degrabă pentru un timp de „glorioasă izolare" decât să-L părăsim pe El?