Într-o seară, ...Isaac ieşise să cugete în taină pe câmp.
(Geneza 24:63)

Am fi credincioşi mai buni dacă am petrece mai mult timp singuri, şi am realiza efectiv mai mult dacă am întreprinde mai puţin şi am petrece mai mult timp în izolare, aşteptându-L în tăcere pe Dumnezeu. Lumea a devenit prea mult o parte din noi, şi suferim de ideea că nu realizăm nimic dacă nu suntem tot timpul ocupaţi, alergând încoace şi încolo. Nu mai credem în importanţa unui refugiu liniştit unde să stăm în tăcere, în umbră. Ca şi poporul lui Dumnezeu, am devenit în totul prea practici. Noi credem în a avea „toate fiarele noastre în foc" şi că tot timpul pe care îl petrecem departe de nicovală sau de foc este timp pierdut. Şi totuşi niciodată timpul nostru nu este folosit mai profitabil ca atunci când îl punem deoparte pentru o meditaţie liniştită, stând de vorbă cu Dumnezeu şi privind spre cer. Nu putem avea niciodată prea multe momente libere în viaţă – ore puse deoparte în care sufletul nostru este complet deschis şi gata să primească orice gând sau îndemn ceresc pe care Dumnezeu doreşte să-l trimită pe calea noastră.
Cineva a spus odată: „Meditaţia este duminica minţii". În aceste zile agitate, ar trebui să-i dăm deseori minţii noastre o „duminică", un timp în care nu va face nici o lucrare, ci pur şi simplu va sta liniştită, va privi spre cer şi se va întinde înaintea Domnului ca lâna lui Ghedeon, lăsându-se îmbibată de picăturile de rouă din cer. Ar trebui să avem perioade de timp în care să nu facem nimic, să nu ne gândim la nimic şi să nu plănuim nimic, ci pur şi simplu să stăm întinşi în poala verde a naturii şi să ne odihnim puţin (vezi Marcu 6:31).
Timpul petrecut în acest fel nu este timp pierdut. Un pescar nu spune că pierde timp când îşi repară năvoadele, nici grădinarul nu simte că-şi iroseşte timpul când pentru câteva minute ascute lamele cositoarei. Şi oamenii care trăiesc la oraş astăzi ar face bine să urmeze exemplul lui Isaac şi să viziteze cât de des posibil câmpurile de la ţară, departe de forfota şi zarva oraşului. Când ajungi istovit de căldura şi zgomotul oraşului, comuniunea cu natura este foarte înviorătoare şi va avea o influenţă liniştitoare şi vindecătoare. Dacă mergi pe câmp, sau te plimbi pe malul mării, sau hoinăreşti pe o pajişte presărată cu margarete, lucrul acesta te va curăţi de impurităţile vieţii şi va face ca inima ta să bată cu o bucurie şi o speranţă nouă.

Micile griji care mă nelinişteau,
Le-am pierdut ieri,
Pe câmp cu Dumnezeu.

O poezie pentru seara de Crăciun:


Clopoţei prin zăpadă

O, Crăciun, Crăciunul fericit,
A venit din nou cu adevărat,
Cu amintirile şi urările lui,
Cu bucuria lui şi cu durerea lui!
Acorduri minore sunt în colinde
Şi o umbră în lumină,
Şi o ramură de chiparos se înfăşoară
Pe colacul sfânt în această seară.
Şi liniştea nu e-ntreruptă niciodată
De râsul nechibzuit şi trivial,
Când ascultăm la lumina stelelor
„Clopoţeii prin zăpadă".

O, Crăciun, Crăciun fericit,
N-a trecut prea mult timp
De când şi alte voci se amestecau
Cu colindele şi cântările!
Dacă le-am putea auzi cântând,
Aşa cum cântă acum,
Dacă am putea vedea strălucirea
Cununii de pe fruntea celor dragi,
N-ar fi nici un strigăt de acoperit,
N-ar curge nici o lacrimă ascunsă,
Când ascultăm la lumina stelelor
„Clopoţeii prin zăpadă".

O, Crăciun, Crăciun fericit,
Aceasta nu mai poate fi;
Nu putem aduce înapoi zilele
Neumbritei noastre bucurii,
Dar tu, Crăciun, Crăciun fericit,
Dulce vestitor de voie bună,
Cu cântări sfinte de glorie
Aduci încă bucurie sfântă.
Căci pacea şi speranţa pot să lumineze,
Şi dragostea răbdătoare poate străluci,
Când ascultăm la lumina stelelor
„Clopoţeii prin zăpadă".
Frances Ridley Havergal