Să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară
aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă
în alergarea care ne stă înainte.
(Evrei 12:1)

Sunt anumite lucruri care nu sunt păcate în ele însele, dar care tind să ne tragă în jos sau să ne distragă şi devin pietre de poticnire pentru creşterea noastră spirituală. Una din cele mai rele dintre acestea este disperarea sau deznădejdea. O inimă grea este într-adevăr o greutate care cu siguranţă ne va trage în jos în sfinţenia şi utilitatea noastră.
Eşecul copiilor lui Israel de a intra în Ţara Promisă a început cu plângerile lor, sau aşa cum o spune Cuvântul: „Toţi copiii lui Israel au cârtit" (Num. 14:2). S-ar putea să fi început cu o slabă dorinţă de a se plânge şi de a fi nemulţumit, dar ei au lăsat-o să continue până a înflorit şi a rodit într-o totală răzvrătire şi ruină.
Nu trebuie să ne îngăduim niciodată libertatea de a ne îndoi de Dumnezeu sau de dragostea şi credincioşia Lui eternă faţă de noi în toate. Putem hotărî să ne împotrivim îndoielii cu toată voinţa noastră aşa cum facem împotriva oricărui alt păcat. Apoi, dacă stăm neclintiţi, refuzând să ne îndoim, Duhul Sfânt va veni în ajutorul nostru, dându-ne credinţa lui Dumnezeu şi încununându-ne cu victorie.
Este foarte uşor să cădem în obiceiul de a ne îndoi, îngrijorându-ne, întrebându-ne dacă nu cumva ne-a părăsit Dumnezeu, şi gândindu-ne că după toate prin câte am trecut, speranţele noastre vor sfârşi în neîmplinire. Dar hai să refuzăm să fim descurajaţi şi nefericiţi! Hai „să privim ca o mare bucurie" (Iacov 1:2), chiar şi când nu simţim nici o fericire. Haideţi să ne bucurăm prin credinţă, prin­tr-o hotărâre fermă, şi socotind pur şi simplu că este adevărat, şi vom vedea că Dumnezeu va face lucrul acesta real pentru noi. selectat
Diavolul are două şiretlicuri foarte abile. Primul este să ne ispitească să devenim descurajaţi, pentru că atunci suntem înfrânţi şi de nici un folos altora, cel puţin pentru o vreme. Celălalt este să ne ispitească să ne îndoim, prin aceasta rupând legătura credinţei care ne uneşte cu Tatăl. Deci să fim atenţi! Să nu fim înşelaţi în nici un fel. G. E. M.
Îmi place să-mi cultiv spiritul de fericire! El îmi acordează din nou sufletul şi mi-l menţine într-o armonie atât de perfectă că Satan se teme s-o atingă. Corzile sufletului meu devin atât de vibrante şi pline de energie cerească încât îşi ia degetele diabolice de pe mine şi se duce în altă parte! Satan este întotdeauna prudent să intervină la mine când inima mea este plină de fericirea şi bucuria Duhului Sfânt.
Planul meu este pur şi simplu să-mi păzesc duhul de tristeţe aşa cum în mod normal mă păzesc de Satan, dar din nefericire nu reuşesc întotdeauna. Ca şi diavolul însuşi, tristeţea stă înaintea mea când sunt pe autostrada utilităţii. Şi stă faţă-n faţă cu mine până când bietul meu suflet devine trist şi amărât! De fapt, tristeţea decolorează totul în jurul meu şi produce o paralizie mentală. Nu mă mai interesează nimic, planurile de viitor par acoperite de nori în întuneric, şi sufletul meu îşi pierde toate aspiraţiile şi puterea!
Un credincios în vârstă a spus odată: „Voioşia în credinţa noastră face ca orice act de slujire să fie făcut cu plăcere, şi niciodată nu înaintăm atât de repede în chemarea noastră spirituală ca atunci când suntem purtaţi pe aripile fericirii. Tristeţea, însă, retează aceste aripi sau, folosind o altă analogie, face să cadă roţile de la carul slujirii noastre. Carul nostru devine atunci asemenea carelor egiptenilor la Marea Roşie, târându-se cu greu pe osie şi încetinind progresul nostru".