În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva
decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos,
prin care lumea este răstignită faţă de mine,
şi eu faţă de lume.
(Galateni 6:14)

Ei erau oameni care trăiau pentru ei înşişi. Speranţele, promisiunile şi visele lor încă îi stăpâneau, dar Domnul a început să le împlinească rugăciunile. Au cerut o inimă plină de pocăinţă şi s-au predat pe ei înşişi cu bucuria de a plăti orice preţ pentru ea, şi El le-a trimis necaz. Ei au cerut puritate, şi El le-a trimis pe neaşteptate suferinţă. Ei au cerut blândeţe, şi El le-a zdrobit inimile. Ei au cerut să fie morţi faţă de lume, şi El le-a omorât toate speranţele vieţii lor. Ei au cerut să fie făcuţi asemenea Lui, aşa că El i-a pus în foc şi „va şedea, va topi şi va curăţi argintul" (Mal. 3:3), până când ei vor putea să reflecte imaginea Lui. Ei au cerut să-i ajute să poarte crucea Lui, şi totuşi când El le-a înmânat-o, ea le-a tăiat şi le-a zdrelit mâinile.
Ei n-au înţeles pe deplin ce cereau, dar El i-a luat pe cuvânt şi le-a dat tot ce au cerut. Ei nu erau siguri dacă să-L urmeze de la mare distanţă sau să se apropie de El. O teamă şi o groază a pus stăpânire pe ei, ca Iacov la Betel când a visat „o scară ... al cărei vârf ajungea până la cer" (Gen. 28:12), sau ca Elifaz „în clipa când vedeniile de noapte frământă gândul" (Iov 4:13), sau ca ucenicii când „plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh" (Luca 24:37) şi nu realizau că era Domnul Isus. Ucenicii erau aşa de plini de frică, încât ar fi vrut să-L roage fie să Se depărteze de ei fie să-Şi ascundă gloria.
Au găsit că este mai uşor să asculţi decât să suferi, să lucrezi decât să te dai bătut, şi să porţi crucea decât să atârni pe ea. Dar acum ei nu mai puteau să dea înapoi, pentru că ajunseseră prea aproape de crucea nevăzută a vieţii spirituale, şi virtuţile ei îi străpunseseră prea adânc. Şi Domnul împlinea această promisiune a Lui pentru ei: „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii" (Ioan 12:32).
Acum în sfârşit a venit şi oportunitatea lor. Mai înainte ei doar auziseră despre mister, dar acum l-au simţit. El Şi-a aţintit ochii plini de dragoste asupra lor, aşa cum Şi-i aţintise asupra Mariei şi a lui Petru, aşa încât ei n-au putut decât să-L urmeze. Şi puţin câte puţin, din când în când, cu scurte licăriri de lumină, misterul crucii Lui a strălucit peste ei. Ei L-au văzut „înălţat de pe pământ", şi au privit gloria care radia din rănile suferinţei Lui sfinte. Pe când se uitau la El, s-au apropiat de El şi au fost schimbaţi în asemănarea Lui. Numele Său a strălucit atunci prin ei, pentru că El trăia în ei. Viaţa lor din momentul acela a fost o viaţă de inexprimabilă părtăşie numai cu El sus. Ei erau bucuroşi să trăiască fără posesiunile pe care alţii le aveau şi pe care ar fi putut şi ei să le aibă, ca să nu fie ca ceilalţi, ci să semene mai mult cu El.
Aceasta este descrierea tuturor celor care de-a lungul veacurilor „urmează pe Miel oriunde merge El" (Apoc. 14:4). Dacă ar fi ales în mod egoist pentru ei înşişi, sau dacă prietenii lor ar fi ales pentru ei, atunci ar fi făcut alte alegeri. Vieţile lor ar fi strălucit mai mult aici pe pământ, dar mai puţin glorios în împărăţia Lui. Moştenirea lor ar fi fost aceea a lui Lot, nu a lui Avraam. Şi dacă s-ar fi oprit pe drum sau dacă Dumnezeu Şi-ar fi luat mâna de pe ei, lăsându-i să se rătăcească, ce ar fi pierdut ei? Ce drepturi ar fi pierdut ei la învierea lor?
Şi totuşi Dumnezeu i-a întărit şi i-a protejat, chiar şi de ei înşişi. Deseori, în îndurarea Lui i-a susţinut când erau în pericol să alunece şi să cadă. Şi chiar în viaţa aceasta, ei ştiau că tot ce făcea El era bine făcut. Ştiau că era bine să suferi în viaţa aceasta ca să împărăţeşti în cea viitoare; să rabzi crucea aici jos, ca să porţi cununa acolo sus; şi să ştii că nu voia lor, ci voia Lui s-a făcut în ei şi prin ei.
Anonim