Biblia, ne spune că "dragostea nu caută folosul său" (1 Corinteni 13.5) Cum poate fi Dumnezeu iubitor şi totuşi absolut devotat "căutării propriei" slave, a propriei bucurii şi laude? Cum poate fi Dumnezeu pentru noi, dacă este într-un mod absolut pentru Sine?

   Răspunsul pe care îl propun este următorul: deoarece Dumnezeu este unic ca Fiinţă atotglorioasă şi absolut atotsuficientă, ca să fie pentru noi, El trebuie să fie pentru Sine Însuşi. Legile smereniei ce aparţin unei creaturi nu se pot aplica în acelaşi mod Creatorului acesteia. Dacă Dumnezeu S-ar nega pe Sine Însuşi ca Sursă a bucuriei infinite, El ar înceta să mai fie Dumnezeu. Şi-ar nega chiar valoarea infinită a propriei Sale slave. Astfel, El ar sugera că deasupra Lui există ceva mai de preţ, comiţănd idolatrie.

   Acest lucru nu ne-ar fi de niciun folos. Căci spre cine ne putem îndrepta, dacă Dumnezeul nostru a devenit nedrept? Unde, în acest Univers, vom găsi o Stâncă a integrităţii, când inima lui Dumnezeu a încetat să preţuiască la modul suprem valoarea supremă? Spre ce ne vom îndrepta adorarea când Dumnezeu Însuşi renunţă la a revendica pentru Sine frumuseţea şi valoarea infinită?

   Nu, nu transformăm în dragoste autoînălţarea lui Dumnezeu prin faptul că Îi pretindem să nu mai fie Dumnezeu. Dimpotrivă, trebuie să ajungem să înţelegem că Dumnezeu este dragoste, tocmai pentru că urmăreşte cu perseverenţă ca Numele Lui să fie lăudat în inimile poporului Său.