El ştie ce cale am urmat. (Iov 23:10)

O, credinciosule, ce glorioasă asigurare ne dă acest verset! Câtă încredere am, deoarece calea pe care am urmat-o – această cale plină de încercări şi de lacrimi, oricât de întortocheată, de ascunsă, sau de sinuoasă ar fi – El o ştie! Când cuptorul este încălzit de şapte ori mai mult decât de obicei (vezi Daniel 3:19), ştiu că El îmi luminează calea în continuare. Există un Îndrumător atotputernic care-mi cunoaşte şi-mi îndreaptă paşii, chiar dacă ei mă duc la apele amare de la Mara sau la bucuria şi înviorarea oazei de la Elim (vezi Exod 15:23, 27).
Calea este întunecată pentru egipteni, însă îşi are stâlpul de nor şi de foc pentru Israelul lui Dumnezeu. Cuptorul poate fi aprins, dar eu pot să mă încred nu numai în mâna care aprinde focul, ci pot avea şi siguranţa că focul nu va mistui ci doar va curăţi. Şi când procesul de curăţire se va termina, nici un moment mai devreme sau mai târziu, voi „ieşi curat ca aurul" (Iov 23:10).
Când simt că Dumnezeu este foarte departe, El este adesea foarte aproape de mine. „Când îmi este mâhnit duhul în mine, Tu îmi cunoşti cărarea" (Psalmul 142:3). Cunoaştem cumva pe un altul care străluceşte mai tare decât cea mai puternică lumină a soarelui, care ne întâmpină în camera noastră cu prima rază de soare, care are o tandreţe infinită şi ne urmăreşte cu compasiune în toate zilele noastre, şi care „ştie ce cale am urmat"?
Lumea, în timpuri de restrişte, vorbeşte de „providenţă" cu o lipsă totală de înţelegere. Ea Îl detronează pe Dumnezeu, care este viaţa, Suveranul care conduce universul, pentru o neanimată, moartă abstracţie. Ceea ce ei numesc „providenţă" ei văd de fapt ca nişte întâmplări ale destinului, coborându-L pe Dumnezeu din poziţia Sa de Jehova, înfăptuitorul nostru puternic şi personal.
Durerea ar fi îndepărtată din multe încercări pline de agonie dacă aş putea vedea ce a văzut Iov în timpul grelei sale încercări, când toată speranţa pământească zăcea distrusă la picioarele lui. El n-a mai văzut nimic decât mâna lui Dumnezeu – mâna lui Dumnezeu în spatele săbiilor sabeenilor care i-au atacat slujitorii şi turmele, şi-n spatele focului devastator; mâna lui Dumnezeu dând aripi puternicelor vânturi deşertice, care i-au măturat copiii; şi mâna lui Dumnezeu în liniştea cumplită din căminul său distrus.
Astfel, văzându-L pe Dumnezeu în toate, Iov a putut spune: „Domnul a dat şi Domnul a luat – binecuvântat fie Numele Domnului!" (Iov 1:21). Însă credinţa lui şi-a atins culmea când acest odată-puternic prinţ al deşertului „a şezut pe cenuşă" (Iov 2:8) şi încă a putut spune: „Chiar dacă mă va omorî, tot mă voi încrede în El" (Iov 13:15, KJV). J. R. Macduff