Maria Magdalena şi cealaltă Marie
erau acolo şi şedeau în faţa mormântului. (Matei 27:61)

O, cât de greu este înţeles necazul! Suferinţa este ignorantă şi nici măcar n-o interesează să înveţe. Când femeile întristate „şedeau în faţa mormântului", au văzut ele triumful următorilor 2000 de ani? Au văzut ele altceva în afară de faptul că Hristos nu mai era?
Hristosul pe care tu şi eu Îl cunoaştem astăzi a venit din pierderea lor. De atunci, nenumărate inimi îndurerate au cunoscut învierea în mijlocul necazului lor, şi totuşi aceste femei întristate au urmărit începutul acestui rezultat şi n-au văzut nimic. Ceea ce ele considerau ca fiind sfârşitul vieţii era de fapt pregătirea pentru încoronare, fiindcă Hristos a rămas tăcut pentru ca să poată trăi din nou cu înzecită putere.
Dar ele n-au văzut aceasta. Ele au jelit, au plâns, au plecat şi apoi au venit din nou la mormânt, conduse de inimile lor zdrobite. Şi încă era doar un mormânt – neprofetic, mut, şi trist.
La fel este şi cu noi. Fiecare din noi şedem „în faţa mormântului" în grădina noastră şi iniţial spunem: „Această tragedie este ireparabilă. Nu văd nici un beneficiu în ea şi nu voi accepta nici o mângâiere". Şi totuşi, chiar în mijlocul celor mai profunde şi mai rele adversităţi, Hristosul nostru deseori zace acolo, aşteptând să fie înviat.
Salvatorul nostru este acolo unde pare să fie moartea noastră. La capătul speranţei noastre găsim cel mai strălucit început al împlinirii. Acolo unde întunericul pare să fie cel mai adânc, urmează să ia naştere cea mai strălucitoare lumină. Şi odată ce experienţa s-a încheiat, vedem că grădina noastră urâţită de mormânt.
Bucuriile noastre sunt mai mari când necazul este în mijlocul lor. Şi necazurile noastre devin strălucitoare prin bucuriile pe care Dumnezeu le postează în jurul lor. Se poate ca la început florile grădinii să nu fie favoritele noastre, dar vom învăţa că ele sunt florile inimii. Florile sădite la mormânt, adânc în inima creştinului, sunt dragostea, speranţa, credinţa, bucuria şi pacea.

Pe o cale a patimilor grele
A intrat Hristos în odihnă;
Şi să caut eu trandafiri aici,
Sau să cred că pământul e binecuvântat?
Cei mai albi crini cereşti înfloresc
Din cununa spinoasă a nenorocirii de pe pământ:
Cine-şi poate duce crucea aici cu umilinţă,
Va purta purpura împărătească acolo.