Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere,
faţă de preţul nespus de mare
al cunoaşterii lui Hristos Isus,
Domnul meu.
(Filipeni 3:8)

Lumina este întotdeauna preţioasă şi se formează prin consumul a ceea ce o produce. O lumânare neaprinsă nu luminează, căci arderea trebuie să vină înaintea luminii. Nici noi nu putem fi de folos altora dacă nu plătim un preţ. Arderea sugerează suferinţă, şi noi încercăm să evităm durerea.
Avem tendinţa să simţim că facem cel mai mare bine din lume când suntem puternici şi în formă pentru orice lucrare activă şi când inima şi mâinile noastre sunt ocupate cu faptele bune ale slujirii. De aceea, când suntem puşi deoparte pentru suferinţă, când suntem bolnavi, când suntem mistuiţi de durere, şi când toate activităţile noastre au încetat, simţim că nu mai suntem de nici un folos şi că nu realizăm nimic.
Şi totuşi, dacă vom fi răbdători şi supuşi, mai mult ca sigur că vom fi o mai mare binecuvântare pentru lumea din jurul nostru în timpul suferinţei şi durerii noastre decât eram când credeam că facem cea mai mare lucrare. Atunci ardem, şi lumina noastră străluceşte datorită focului. din Gânduri de seară
Gloria de mâine este înrădăcinată în corvoada de azi.
Mulţi oameni doresc gloria fără cruce, şi lumina strălucitoare fără focul arzător, dar crucificarea vine înaintea încoronării.

Aţi auzit povestea plantei de aloe,
Departe în climatul însorit?
După o creştere modestă de o sută de ani
Ajunge în sfârşit la timpul ei de înflorire;
Şi atunci un boboc minunat din coroana ei
Se sparge în o mie de flori;
Această regină a florilor, văzută în timpul înfloririi,
Este mândria umbrarelor tropicale,
Dar floarea pentru plantă este un sacrificiu,
Pentru că înfloreşte numai o dată, şi apoi moare.

Aţi mai auzit de planta de aloe,
Care creşte în climatul însorit,
Cum fiecare din miile ei de flori,
Când cade în perioada de înflorire,
Este ca o mică plantă care-şi împlântă rădăcinile
În locul unde cade pe pământ,
Şi îndată ce au căzut din corola muribundă,
Cresc repede şi minunat de jur împrejur?
Prin moarte, ea trăieşte de o mie de ori
În plantele tinere ce răsar din moartea celei bătrâne.

Aţi auzit povestea pelicanului,
Gimel el Bahr-ul arabilor,
Care trăieşte în pustietăţile africane,
Unde sălăşluiesc păsările singuratice?
Aţi auzit cum îşi iubeşte puişorii,
Şi le poartă de grijă şi se trudeşte pentru binele lor,
Le aduce apă din munţii îndepărtaţi,
Şi pescuieşte în mări pentru hrana lor.
În foamete îi hrăneşte – ce poate născoci dragostea!
Cu sânge din pieptul ei – şi, hrănindu-i, moare.

Aţi auzit povestea aceasta – cea mai măreaţă dintre toate –
Povestea Celui Sfânt şi Adevărat,
El moare, dar viaţa Lui, în nenumărate suflete
Continuă să existe în lume într-o formă nouă;
Sămânţa Lui se răspândeşte şi umple Pământul,
Aşa cum stelele umplu cerurile de sus.
El ne-a învăţat să dăm dragostea de viaţă,
De dragul unei vieţi pline de dragoste.
Moartea Sa este viaţa noastră, pierderea Lui este câştigul nostru;
Bucuria pentru lacrimi, pacea pentru durere.
selectat