1 PETRU-2:5
"Şi voi, ca nişte pietre vii, sînteţi zidiţi o casă duho-vnicească, o preoţie sfîntă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos".
"Pietre vii", iată un minunat paradox care se găseşte exclusiv şi numai în Cuvîntul lui Dumnezeu şi care îşi are aplicaţia în descrierea metaforică a Bisericii Domnului Hristos, El fiind piatra vie din capul unghiului. În Epistola către efeseni, Biserica este comparată cu un edificiu, un templu, o casă duhovnicească. De-alungul veacurilor, planul lui Dumnezeu pentru viaţa tuturor răscumpăraţilor Săi este ca ei să facă parte din această casă duhovnicească; dacă vrăjmaşul a reuşit să împiedice deplina realizare a acestui plan, noi totuşi cunoaştem unitatea în Hristos cu toţi adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, ori unde s-ar găsi ei. Împreună cu ei noi întocmim acest edificiu duhovnicesc în care fiecare piatră îşi ocupă locul ei definit într-o armonie deplină, pentru că fiecare piatră îşi cunoaşte rostul de a fi acolo, fără să dorească altceva. Fiecare piatră este o piatră vie, nu numai regenerată, ci fasonată, ca să umple locul, poziţia care i-a fost desemnată: lucrul ei este de a se cupla cu celelalte şi în acelaşi timp a depinde una de alta. Fiecare piatră vie ştie că tot ce are şi tot ce face este prin har, că nimic nu se datoreşte meritelor sale, capacităţii sale sau iniţiativei sale personale. Ea îşi primeşte lucrul şi capabilitatea de a-1 împlini de la Domnul Isus Hristos însuşi; departe de a fi un element de discordie sau de nemulţumire, activitatea sa armonizîndu-se în întregime cu aceea care a fost încredinţată altora şi astfel, întregeşte structura clădirii. Nici una din aceste pietre vii nu rîvneşte locul altei pietre, intrarea fiecăruia din ele în structura întregului ansamblu fiind un element necesar la împlinirea scopului acesta pe care îl are această casă duhovnicească. Starea spirituală a fiecărei pietre îşi are repercursiunea asupra întregei clădiri; fie în suferinţă fie în binecuvîntare. Nimeni nu trăieşte pentru sine ci fiecare trăieşte pentru alţii. în această "casă duhovnicească", disciplina intimă şi mutuală este un izvor de putere şi de pace. Mădularele casei acesteia formează o preoţie duhovnicească, ele se unesc pentru a oferi jertfe plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos. Jertfele acestea sînt vieţi predate, acte de renunţare şi de devotament ale unora faţă de alţii; rugăciunea şi mărturia faţă de lume. Aşa ar trebui să fie Biserica lui Hristos, dar cît de departe este ea astăzi de ce a fost la început. Pentru ca să lucrăm împreună cu Dumnezeu la reconstruirea Bisericii ruinate, este neapărat necesar să ne cercetăm fiecare piatră în parte în lumina caracteristicilor ei descrise mai sus. Îmi cunosc eu locul pe care mi 1-a definit Dumenzeu în clădire? Contribui eu la armonia deplină a adunării? Mă las eu fasonat de Duhul Sfînt? Formez eu împreună cu celelalte pietre vii o pavăză de nezdruncinat care să reziste la toate atacurile vrăjmaşului? Nu sînt eu cumva o pricină de discordie, de nemulţumire şi critică? Nu cumva rîvnesc eu la poziţia în care se găseşte altă piatră? Starea mea spirituală are o consecinţă de binecuvîntare sau de suferinţă asupra adunării?