Dar Tu vezi; căci Tu priveşti necazul şi suferinţa, ca să iei în mână pricina lor. În nădejdea Ta se lasă cel nenorocit şi Tu vii în ajutorul orfanului.
Psalmul 10.14

Un medic tocmai voia să apuce pe cărarea ce ducea spre casă, când din marginea satului o luminiţă parcă îl privea rugător. Acolo locuia o văduvă tânără, căreia îi promisese o vizită. Era cam obosit de atâta alergare pe la casele bolnavilor, dar totuşi se gândi că mâine poate fi prea târziu. Peste câteva clipe, medicul intră în camera slab luminată. În cameră, pe pat, era o femeie, al cărei sfârşit se vedea că este aproape. La capătul patului stătea o vecină în vârstă, care încerca să o ajute. Într-un colţ al camerei sărăcăcioase era un pătuc de copii. În el dormea, învelit în pături vechi, băieţelul de trei luni al văduvei. Medicul se apropie de patul bolnavei şi-i luă mâna slabă şi fierbinte.

– Oh, domnule doctor, spuse ea cu greu, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că aţi mai venit o dată! Pentru mine nu mai puteţi face nimic; eu plec în curând. Dar ce va fi cu copilul meu? Trebuie să-l las singur pe lume.

– Dumnezeul nostru este un Tată al orfanilor, răspunse medicul emoţionat. El nu-l va părăsi pe copil. Vreau să fac tot ce-mi stă în putinţă pentru a fi îngrijit.

– Dumnezeu să vă răsplătească, domnule doctor.

Medicul mai dădu câteva sfaturi femeii în vârstă, apoi părăsi camera văduvei. Înainta încet spre casă şi gânditor. O întrebare apăsa pe inima sa: Ce se va întâmpla cu băieţelul? Ajuns acasă, toţi ascultară cu atenţie cele spuse de tatăl. În ochii mamei se aflau lacrimi. În ea se trezi un gând pe care îl aduse în linişte, în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Copilul cel mare întrerupse liniştea şi întrebă dacă băieţelul nu poate fi adus la ei acasă. Soţul îşi privi soţia. Gândeau şi ei acelaşi lucru. Apoi soţia zise: