Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii.
Romani 3.28

Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.
Iacov 2.17

Avem în faţa noastră o contradicţie? Prin ce poate păcătosul să fie justificat în Faţa lui Dumnezeu: prin credinţa în Hristos sau prin propriile fapte bune?

Cu siguranţă, propriile fapte bune nu ne pot salva de judecata lui Dumnezeu. Ele nu sunt o justificare în Faţa lui Dumnezeu. Această justificare are loc numai prin credinţa în Domnul Isus.

Când cineva este justificat prin credinţa în Hristos, Dumnezeu aşteaptă să vadă şi fapte bune. Aceste fapte bune le face un credincios fiindcă este iertat prin jertfa de la cruce şi nu ca să fie iertat. Faptele credinciosului sunt roadele vieţii veşnice pe care a primit-o când a crezut în Hristos. Acest adevăr îl subliniază Iacov când vorbeşte despre credinţa fără fapte.

Credinţa în Hristos este o justificare în Faţa lui Dumnezeu: „Deci, fiindcă suntemsocotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos“ (Romani 5.1). Justificarea credinţei noastre în faţa oamenilor are loc prin fapte: „ …pentru ca cei ce au crezut în Dumnezeu, să caute să fie cei dintâi în fapte bune. Iată ce este bine şi de folos pentru oameni!“