Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă.
2 Corinteni 4.17

Eram tânără. Pentru mine, moartea şi veşnicia aparţineau unui viitor foarte îndepărtat. Dar în ziua când am trecut prin cimitir să pun câteva flori pe mormântul mamei, lucrurile s-au schimbat. În apropiere era mormântul unei fete care, nu cu mult timp în urmă, trăise fericită în lumea aceasta şi desigur nu se gândise la moarte şi veşnicie. Am stat la patul fetei. Cât de înspăimântată mă privea! O consolasem cu gândul la o însănătoşire grabnică. Dar ea m-a privit deznădăjduită şi mi-a şoptit: „Nu, domnişoară, eu ştiu că trebuie să mor. Simt lucrul acesta. Dar unde voi merge? Totul este în faţa mea întuneric, îngrozitor de întuneric!“ – „Oare nu poate preotul să-ţi arate calea?“ am întrebat-o plină de compătimire. „Nu, nu, imposibil! El mi-a spus că totul va fi bine. Dar, totul este atât de întunecos, atât de întunecos!“

Privirea acelor ochi fără speranţă, care curând s-au închis pentru totdeauna, m-a urmărit mai multe zile. Dacă voi părăsi şi eu acest pământ dintr-o dată? Mergând acasă am luat Biblia mamei şi am găsit că Dumnezeu vrea să ne trezească din amorţeala necredinţei.