La moartea celui rău, îi piere nădejdea...
Proverbe 11.7

Un tată cu mai mulţi copii alunecase în patima beţiei. Necazurile, certurile şi mizeria s-au făcut stăpâne în căminul lui. În clipele când era treaz nu mai putea suporta starea în care ajunsese. Într-o dimineaţă a luat pistolul şi s-a împuşcat, dar nu a murit imediat. Soţia lui a chemat repede pe pastorul unei biserici să vină la el la spital, unde fusese internat. În câteva minute pastorul a fost acolo şi a căutat să-i vorbească despre mântuire, dar el se împotrivea. De la ora şapte dimineaţa, când l-a apucat pe pastor de mână, n-a vrut să-l mai lase de mână până la ora unsprezece, când a murit. Îngrozit, el repeta mereu: „Eu merg în iad! Eu merg în iad!“ Pastorul a mărturisit că a fost ceva teribil. Omul se zvârcolea de groaza iadului, dar se împotrivea mereu să primească mântuirea.

Pentru omul care nu se interesează de Dumnezeu în timpul vieţii, moartea înseamnă sfârşitul tuturor speranţelor sale, căci toate gândurile lui se rotesc numai în jurul a ceea ce este pământesc şi trecător. Dar despre cel ce L-a primit pe Mântuitorul se poate spune: „dar cel neprihănit chiar şi la moarte trage nădejde“ (Proverbe 14.32). Un astfel de om ştie că dincolo de tărâmul acesta începe veşnicia, mângâierea, bucuria de a fi cu Hristos.