Câteodată, oamenii ca mine și oamenii de știință care cred în Dumnezeu sunt acuzați spunând că ei cred într-un Dumnezeu al golurilor. Asta înseamnă că noi luăm ceva ce s-a întâmplat în univers, ceva pe care nu-l înțelegem și spunem că e o dovadă că Dumnezeu l-a făcut. Trebuie să subliniem aici că deși golurile pot fi interesante – și putem exemplifica într-un minut asta – dovada majoră a faptului că Dumnezeu există nu stă în ceea ce nu înțelegem, ci în ceea ce înțelegem. În primul rând, știința. Aceasta, în viziunea mea, este cea mai mare dovadă a unei minți divine în spatele tuturor lucrurilor.

    Apoi, este întregul spectacol. „Cerurile declară măreția lui Dumnezeu” este felul în care evreii îi spun. Aceasta ar fi reacția mea inițială. Cred că cel mai bun mod de a explica este așa cum domnul Isaac Newton a făcut-o, probabil cel mai talentat om de știință care a trăit vreodată. Când a descoperit această lege a gravitației nu a spus: „A, acum înțeleg cum se mișcă planetele! Deci nu am nevoie de Dumnezeu!” Nicidecum! De fapt, cu cât înțelegea mai mult, cu atât I se închina lui Dumnezeu pentru că a făcut lucrurile într-un fel atât de înțelept. Deci, el nu credea într-un Dumnezeu al golurilor, „Nu o pot explica, prin urmare Dumnezeu a făcut-o.” Spunea: „Eu pot să explic până într-un anumit punct.” Și aceste explicații sunt minunate, pot fi puse atât de briliant în formule matematice, acestea sunt dovezi ale existenței lui Dumnezeu. Kepler, primul care a sugerat faptul că planetele se învârt în elipsă, a spus că este foarte minunat faptul că Dumnezeu a descoperit cum funcționează lucrurile, iar noi le putem pune în formule matematice. După el se vorbea despre a gândi gândurile lui Dumnezeu. Toți acești oameni... închinarea lor, admirarea și credința în Dumnezeu creștea prin tot ceea ce ei înțelegeau, nu prin ceea ce nu înțelegeau.

    Desigur, există un reziduu pe care trebuie să-l spunem cu privire la aceste goluri. Mi-ar plăcea – posibil pentru că sunt un irlandez – să fac diferența între două tipuri de goluri. Există un gol rău, acelea pe care acum nu le putem explica, dar mai pe urmă, pe măsură ce știința evoluează, putem să le explicăm. Le numesc acestea goluri rele. Iar apoi, pot să fie goluri și cunoștințe care sunt lărgite de știință, mărite de aceasta. Una dintre acestea, cea pe care am discutat-o în cartea mea, are de-a face cu originea vieții. În 1953, când Miller-Urey a câștigat premiul Nobel pentru experimentele lor, mixtura care trebuia să ilustreze o supă primitivă cu electricitatea, descoperind câteva din elementele cheie ale vieții, ale proteinelor, aminoacizii. Aceasta s-a crezut a fi descoperirea secretului vieții și a primit premiul Nobel pentru asta. Dar ne găsim acum la peste 15 ani – și, la vremea aceea, dificultatea era mai mare pentru că nu știau natura digitală a vieții, reflectată în codul ADN. Acesta mi se pare a fi un gol dezvăluit de știință, dar este un lucru mai complex de atât.

    Deci, pentru a rezuma acest punct de vedere, cred că aș vrea să spun că nu, nu cred într-un Dumnezeu al golurilor. Credința mea în Dumnezeu nu ține de a-L folosi pe Dumnezeu și a-L pune ca un motiv pentru părțile în univers pe care nu știu să le explic științific. Cât despre felul în care înaintează știința, în ideea dovezilor pe care știința le dă pentru Dumnezeu, aș vrea să spun că este știința pe care o înțeleg cea care mă îndreaptă spre Dumnezeu, nu cea pe care nu o înțeleg.