Suferința și răul constituie cea mai mare problemă pe care noi o avem când înfurntăm aceste întrebări. Putem înțelege reacția multor oameni când observă răul, cuzimea și spun, „Eu nu pot să cred într-un dumnezeu.” Eu pot înțelege asta. Și, ca și creștin, aceasta este o problemă mare. Și ar părea că ateismul, într-un fel, a rezolvat această problemă. Aceasta este felul în care este universul, uimitor este că ceva merge bine. Totul este amoral, fără scop și așa mai departe.

    Ei bine, da, pe de-o parte ateismul a rezolvat problema intelectului. Dar trebuie să observăm că aceasta nu ne scutește de suferință. Aceasta în primul rând. Și, în al doilea, ne lasă fără urmă de speranță. Acum, desigur, aceasta poate fi situația și trebuie să o acceptăm.

    Deci ecuația arată cam așa: ateii cred că problema intelectuală a fost rezolvată, nu există niciun dumnezeu. Și, astfel, situația ar avea sens, deși este oribilă. Pentru creștinul care crede în Dumnezeu prin definiție, aceasta consituie o problemă majoră. Dar, creștinul va susține este că el are speranță în fața suferinței. Ateii nu au nicio speranță pentru că, prin definiție, moartea este sfârșitul. Deci, nu este nicio speranță a despăgubirii, a dreptății, a nimic care ar putea balansa suferința pe care o experimentează oamenii. Dar creștinul crede că există o asemenea speranță.

    Și mi se pare că unul din felurile de a răspunde întrebării – și am pus problema așa în mod intenționat pentru că nu există răspuns simplu la această întrebare – este să ne uităm la natura lui Dumnezeu în Noul Testament. Iar dacă povestirea creștină este adevărată – și eu cred că așa este – Isus Hristos a fost Dumnezeu întrupat și știm cu toții că a fost crucificat. Acum, dacă acesta este Dumnezeu atunci trebuie să ne întrebăm ce înseamnă asta. Și ceea ce eu cred că înseamnă este faptul că Dumnezeu nu a rămas departe de suferința umană, ci a devenit parte din ea. Cu alte cuvinte, întrebarea se reduce la „Avem destule motive să ne încredem în Dumnezeu când suferința este tot mai mare și răul este prezent?” Există suficiente motive să ne încredem în Dumnezeu?

    Tragedia ateismului mi se pare că este următoarea. Noi considerăm că suntem ființe morale și, totuși, ateismul nu dă nicio justificare pentru moralitatea noastră. În realitate, spun ei, nu există nicio dreptate finală. Dacă moartea este sfârșitul pentru o persoană care a avut parte de rău și suferință, atunci nu există nicio speranță de răsplătire. În timp ce creștinii credem că Dumnezeu este dragoste și trebuie să existe o dreptate finală. Aceasta este garanția faptului că există viață după moarte și că trebuie să fie o judecată prin care Dumnezeu va rezolva totul în mod perfect și corect. Deci, dacă există un Dumnezeu al dragostei, va exista o răsplătire adevărată pentru suferința îndurată de cei nevinovați.

    Deci, pentru a rezuma, ateismul pare să rezolve problema, dar nu o face. Suferința e tot aici. Și putem chiar să spunem că o face chiar mai rea pentru că nu oferă nici speranță. Oamenii ne spun foarte des că atunci când suntem într-o suferință sau durere, dacă avem și speranță, aceasta ne ajută să îi facem față și să trecem prin. Dar dacă dai la o parte orice speranță așa cum face ateismul, atunci avem un univers foarte pustiu, într-adevăr. Desigur, ateii pot spune că așa e universul, este pustiu. Dar atunci m-aș întoarce la ceea ce arată dovezile. Arată spre soluția lor sau există suficiente dovezi – și eu cred că sunt – pentru a ajunge la concluzia că Isus Hristos este, într-adevăr, Dumnezeu și prin faptul că suferit într-un mod foarte adevărat pe cruce, ne ajută să putem răspunde astfel acestei întrebări.