Această întrebare care privește credința și rațiunea este una cu care oamenii vin contra noastră tot timpul și se întreabă dacă credința și rațiunea se opun. În mintea mea, acest lucru este un non-sens. Vine la pachet cu impresia pe care oamenii o au, anume că credința este ceva ce se întâmplă numai în situații religioase, deci nu se merită să vorbim despre ea - Richard Dawkins vorbește despre încăpățânați în credință – iar rațiunea este asociată cu știința, deci o luăm în serios. Ei bine, există erori în ambele situații.

    În primul rând, credința și rațiunea merg mână în mână în ambele cazuri, știință și teologie. Trebuie să dezvoltăm asta puțin. Credința - cuvântul acesta provine din latinescul „fides” care înseamnă „încredere” și în folosirea lui normală, credința, rațiunea și dovada sunt cuvinte care merg foarte mult împreună. Dacă merg la managerul meu bancar cu un proiect pentru a face bani, problema pentru el va fi dacă va putea să își pună credința în mine, dacă poate avea încredere în mine. Desigur, în zilele noastre cu criza financiară, problema ar putea fi invers, pot eu avea încredere într-un manager bancar? Dar lăsând aceasta la o parte, poate avea el încredere în mine? El va dori motive pentru a avea încredere în mine. Va dori să aibă dovezi pentru care să își pună credința în mine. Și îmi va adresa o serie largă de întrebări personale pentru a vedea dacă credința lui este jutificată. Și asta se aplică în toate cazurile. Când spunem că avem credință în ceva, ne încredem și credem în ceva, următoarea întrebare logică ar fi, „Ce motive ai? Ce dovezi ai pentru a crede?” Deci, dacă spun că Dumnezeu este Creatorul universului, ați fi perfect îndreptățiți să mă întrebați ce motive am pentru a crede asta.

    Deci, trebuie să facem diferența între credință și credința oarbă. Ceea ce face această discuție foarte complexă este faptul că foarte mulți din noii atei se raportează la toată credința noastră ca o credință oarbă. Dar acesta este un non-sens. Credința unui om în soția lui nu este oarbă. Am discutat acest lucru cu Richard Dawkins și el mi-a dat imediat multe motive pentru care crede în soția sa. Putem să spunem foarte repede că această credință poate avea o rațiune, este o credință bazată pe dovezi. Cu toate acestea, este o credință. Deci, a spune că întreaga credință este o credință oarbă este total greșit, raportându-ne la credință în contextul general. Dar este, de asemenea, greșit și pentru credința în contextul religios. Oamenii de știință timpurii și chiar și cei contemporani nu sunt proști pentru că și-au pus credința în Dumnezeu pentru că ei credeau că există dovezi pentru ea. Și este interesant faptul că în Noul Testament, partea care se ocupă cu explicarea credinței, în una din cărțile majore pe care noi o numim Evanghelia apostolului Ioan, el spune că „lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.” Cu alte cuvinte, Ioan nu ne cere să avem o credință oarbă în Isus, ci exact opusul. Spune că sunt dovezile pe care el le-a adunat ca un martor ocular și aceste dovezi sunt baza pe care vă puteți pune credința. Deci, el apelează la credința bazată pe dovezi.

    Există, într-adevăr și o credință oarbă și este foarte periculoasă, mai ales când vine din partea unor autorități creștine fără scrupule, așa cum vedem în 9/11 – credința oarbă a celor care au pilotat avioanele în Turnurile Gemene din New York. Aceasta este credința oarbă și trebuie să fie condamnată. Și sunt total de acord cu noii atei când o condamnă. Dar nu pot fi de acord că acesta este singurul tip de credință care există pentru că, la urma urmei, unii dintre ei sunt oameni de știință precum Dawkins și Dennett care au credința comună cu toți ceilalți oameni de știință care au trăit în inteligibilitatea rațională a universului. Nu știința le dă asta. Precum spunea profesorul meu de fizică cuantică de la Cambridge spune în multe din cărțile sale, „Fizica este lipsită de putere în a explica inteligibilitatea rațională a universului.” Cum așa? Pentru că pentru a studia fizica trebuie să crezi în inteligibilitatea rațională a universului. Acum, aici apare culmea ironiei. Ateii pretind că eu nu au credință. O, ba da au! Au credință în știința lor, în inteligibilitatea rațională a universului. Dar stați puțin, unde este dovada că această credință este justificată în felul lor de a vedea lumea? Nu există pentru că în viziunea lor, inteligența umană este un proces negândit de nimeni și lipsit de rațiune. Dar dacă acesta este cazul, de ce ai crede vreodată pe cineva? De ce ai crede ceva pe lumea asta? Așa cum John Gray spunea nu cu mult timp în urmă, „Lucrul interesant cu privire la doctrinele evoluționiste este faptul că acești noi atei își bazează atât de mult viziunea asupra lumii pe faptul că sunt atașați de o abilitate pentru a supraviețui, nu pe adevăr.” Deci, de ce ai crede vreodată ceva produs de un aparat care este rezultatul unui proces negândit de nimeni și lipsit de rațiune?

    Ce vreau să spun? În primul rând că există credință oarbă și este foarte periculoasă în sfera religioasă. Dar mie mi se pare că ateii sunt foarte aproape de a fi vinovați de credință oarbă când se încred în mintea umană pentru care nu au nicio dovadă pro în propriile lor ipoteze. În viziunea lor, acesta este un lucru demn de încredere. Cu alte cuvinte, oamenii de știință trebuie să aibă credință în inteligibilitatea rațională a universului. Justificarea rațională a acestei credințe este originară în creștinism. Ateismul nu are niciuna. Deci, acest fapt al credinței, dovezii și rațiunii este un lucru la care trebuie să ne gândim cu grijă.

    Trebuie să mai adaug un punct aici prin a aduce înaintea noastră cuvântul „revelație”. Câteodată credința și revelația sunt considerate diametral opuse. Dar să ne gândim la revelație, în primul rând, la nivel uman. O avem pe mătușa Matilda care a făcut o prăjitură. Analizele științifice nu ne pot spune de ce a făcut ea prăjitura. Niciodată nu vei afla de ce, decât dacă ea îți va descoperi. Dar dacă ea îți va spune de ce, nu înseamnă că tu îți oprești rațiunea. Chiar va trebui să o folosești pentru a înțelege conținutul descoperirii ei. Este foarte evident acest lucru. Și poți verifica folosindu-ți rațiunea dacă ceea ce ea îți spune are vreun sens. Dacă spune că e pentru fiul său Jim și tu știi că ea are un fiu Jim, atunci totul are sens. La un nivel mai înalt, este exact același lucru. Biblia pretinde că este o revelație. Eu cred că acesta este cazul, dar un ateu nu începe să o citească crezând acest lucru. Ei o citesc ca pe o sursă de date. Și orice dată cere o rațiune pentru a fi înțeleasă. Nu am cunoscut încă pe nimeni, creștin sau nu, care să o citească fără a-și folosi rațiunea. Deci, a spune că rațiunea și revelația sunt opuse înseamnă a face o greșeală fundamentală categorică. Problema este aceasta, noi ne culegem cunoștințele din natură, ne luăm rațiunea din aceasta. Biblia pretinde a fi o revelație din partea lui Dumnezeu, Dumnezeu este Cel care vorbește în ea, ne folosim rațiunea pentru aceasta. Ceea ce se spune, totuși, este că există anumite informații în Scripturi care rațiunea umană neajutorată nu ar putea de una singură să le dobândească. Dar ceea ce nu putem spune este că această revelație este împotriva rațiunii, acesta este un non-sens. Ea vine din Sursa tuturor rațiunilor, Dumnezeu Însuși.