Există un punct de vedere foarte popular care circulă, acela că știința și religia sunt ostile una față de cealaltă, că au fost în război din perioada iluminismului sau de când a apărut știința. Acest lucru este condiderat de toți istoricii științei, care nu sunt în mod necesar cu toții creștini, ca un mit. Există, desigur, ca de obicei, motive pentru mitul acesta. Foarte des citate sunt două incidente istorice. Primul, felul în care Biserica Catolică l-a tratat pe Galileo și, al doilea, faimoasa dezbatere între Thomas Henry Huxley, „buldogul lui Darwin” cum a fost numit, și episcopul Samuel Wilberforce în Muzeul Național de Istorie din Oxford în 1860, la un an după publicarea cărții „Originea speciilor” a lui Darwin. O lucrare istorică serioasă a fost făcută pentru amândouă din aceste incidențe, iar felul în care au devenit icoane culturale folosite în apărarea tezei acestui conflict, religia în război cu știința. S-a dovedit că niciuna din acele incidențe nu poartă greutatea care se află, de fapt, în ele. Nu confirmă deloc mitul conflictual.

    Să ne amintim foarte scurt de Galileo. Galileo s-a opus noțiunii aristotelice care spunea că pământul se află în mijlocul universului. Și ni se spune că Biserica l-a persecutat și l-a pus să se dezică de punctele lui de vedere care dezvoltau știința. Trebuie să avem foarte mare grijă pentru că, în primul rând, primii opozanți ai lui Galileo nu au fost cei din Biserică, ci au fost filozofii italieni care au crezut în Aristotel. Adevărul e că atât filozofii, cât și Biserica s-au dedicat paradigmei aristotelice care domnea. Și aici îl vedem pe Galileo provocându-i. Este o lecție foarte mare, de fapt, faptul că Biserica s-a grăbit să se alieze cu paradigma științifică dominantă a timpului când acea paradigmă s-a dovedit a fi falsă. Acesta este, posibil, un avertisment. Uneori oamenii se grăbesc prea tare pentru că știința este în toi sau în schimbare. Dar aceasta este o lecție separată. Lucrul care trebuie observat este acesta, Galileo nu era un ateu. Era un credincios, credea în Dumnezeu și în Biblie când toate acestea au început și când toate au luat sfârșit, el nu și-a schimbat niciodată atitudinea lui față de Scriptură. Deci, avem aici un credincios al lui Dumnezeu care susține o dezvoltare științifică pe care noi o știm drept corectă. A fost o provocare pentru filozofia dominantă a timpului care a fost crezută nu numai de cei din Biserică, ci de toți. Deci, a vedea acest lucru ca un conflict între știință și Biserică este, pur și simplu, fals.

    Următoarea observație pe care ar trebui să o facem este aceea că Galileo nu a fost cel mai înțelept dintre oameni. El a scris o carte în care a scris viziunea acelui preot care a i-a fost prieten și care rapid a încetat să mai fie, a pus ideile acelui preot în gura unei figuri pe care a numit-o „Simplicio, prostul” care nu a fost chiar cel mai calculat mod de a câștiga prieteni și să influențezi oameni. În acest mod și-a pus singur piedică. A insistat să scrie în italiană când limba folosită în învățământ era latina, deci intelectualii nu l-au plăcut nici ei. Și apoi, undeva în spate, a fost Reforma, iar unii dintre conducătorii Reformei îmbrățișau punctul de vedere al lui Copernicus. Deci, Galileo ar fi putut fi văzut ca susținându-i. Și au existat tot felul de motive culturale în spate care au jucat un rol major. Singurul lucru pentru care povestea nu se poate folosi este pentru a spune că aici este o imagine religie vs. știință de unde ei scot că ateismul a făcut o treabă bună. Dar nu este deloc cazul. Galileo a fost un teist, unul biblic. Dar el ne-a lăsat două lecții. Una, știința se schimbă și doi, pentru cei care cred în Biblie, trebuie să aibă grijă cum o interpretează. Pentru că am impresia că nu există nicio persoană în ziua de azi care, atunci când Biblia vorbește despre un pământ care se sprijină pe niște stâlpi, să ia acest lucru ca unul literal, ca pe niște coloane uriașe de beton care susțin pământul astfel încât nu se poate mișca. Dar trebuie să avem grijă cu cuvântul „literal” pentru că lucrul la care se referă aceste metafore sunt stabilități reale. Cu toții știm acum că stabilitatea pământului este un lucru cu adevărat sofisticat, dar este real, este literal într-un alt nivel. Deci, trebuie să fim atenți, de asemenea, când venim cu această idee că unele lucruri în Biblie sunt exprimate poetic și că ceea ce se spune nu este ceva real. Am face o greșeală prostească în felul în care înțelegem literatura.

    A doua poveste, cea cu Huxley și Wilberforce, este ilustrată de obicei ca triumful ateismului rațional și al științei în persoana lui Huxley împotriva unui episcop cleric ignorant. Dar lucrul interesant este că Wilberforce a scris o hârtie pe care am citit-o în care spune că nu va folosi argumente religioase pentru că aceasta este o dezbatere științifică. Deci departe de omul religios folosind argumente religioase. Nu este. A fost o persoană înzestrată, un om de știință amator prezentând un caz foarte convingător pe care Darwin însuși l-a considerat ieșit din comun de briliant, a găsit toate punctele slabe ale teoriei sale. De fapt, cineva spunea că a fost deconvertit de la evoluționism când îl asculta în acea zi. Singurele consemnări pe care le avem despre evenimentul în sine spun că fiecare din ei a găsit cuvintele vrednice de poziția lor, erau la egalitate. Dacă privim la cadrul cultural, există mult mai multe lucruri în mișcare decât ce am amintit eu. Iar lucrul principal ar fi faptul că Huxley se afla într-o cruciadă pentru a promova o clasă de profesioniști în știință. El nu i-a mai vrut pe acești naturaliști amatori, acești clerici, a vrut ca știința să fie treaba profesioniștilor și a vrut o biserică științifică în acele zile.

    Deci, legenda cuceririi unui episcop dat gata de un om de știință briliant s-a potrivit cauzei zilei. Dar istoricii au recunoscut de mult cum stă treaba. Astfel, un istoric serios nu va folosi această poveste ca o dovadă pentru adevărul metaforei conflictului. De fapt, am putea rezuma și să spunem cuvintele lui Colin Russel, profesor în istoria științei al Universității Open din Marea Britanie. Metafora conflictului este atât de extrem necongruentă cu faptele care trebuiesc explicate – și acum îl citez, „Ceea ce trebuie explicat este cum a putut să devină acesta motivul principal?” Aș mai adăuga pe lângă aceasta simplul fapt că departe de știința și religie a fi în conflict, creștinismul a fost pământul din care știința a crescut. C.S. Lewis rezumă aceasta - Alfred North Whitehead a lucrat la aceasta, teza lui Merton și multe alte lucruri magnifice – în următoarea propoziție, „Omul a devenit științific pentru că a luat în considerare legea naturii și a luat în considerare legea naturii pentru că a crezut într-un Dătător al legii.” Departe de religie a se opune științei. A fost convingerea de bază a faptului că există un Dumnezeu, un Dătător al legii în spatele acestei ordini percepute lucrul care i-a sporit pe oameni ca Newton, Kepler, Galileo și așa mai departe să aducă științei contribuțiile pe care le-au adus.