Daca intrebam un grup de oameni , credinciosi , ce isi doresc cel mai mult pentru grupul lor , oricat de consacrat ar fi, majoritatea vor raspunde…unitate.
Traim cu adevarat aceasta dorinta?
Ca oameni tindem tot mai mult sa lucram “pe cont propriu” : ‘asta o fac eu, singur, n-am nevoie de nimeni care sa ma incurce” ; “prefer sa cant odata pe luna ,un solo , decat sa cant in cor unde din 5 , 3 canta fals” ; “ nu am nevoie de ajutor la Scoala Dumnicala , copiii nu pot asculta de 2 invatatori “ si acestea sunt doar o infima parte din motivele care apar atunci cand cineva doreste sa se apropie de noi , sa slujeasca alaturi de noi ...si totusi continuam sa ne rugam , sa cerem …unitate. Involuntar refuzam aceasta pentru ca nu o intelegem , cerem ca Dumnezeu sa ne lege cu “lanturi ce nu pot fi rupte” , dar respingerea noastra fata de altii impiedica formarea “legaturilor”.
Acum: Inchipuiti-va ca lumea este un cerc imens avandu-L pe Dumnezeu in centru, iar vietiile noastre se afla pe circumferinta . Imaginati-va ca exista linii drepte care leaga toate vietiile de Dumnezeu. Nu va dati seama ca nu avem cum sa ne apropiem de Dumnezeu decat apropiindu-ne unii de altii si nu avem cum sa ne apropiem unii de altii decat apropiindu-ne de Dumnezeu?
Se mai ridica o intrebare : Daca slujesc, traiesc, ma inchin , ma bucur , sufar de unul singur , cat de aproape sunt de Dumnezeu? Probabil sunt mai departe ca niciodata…
Orice bucurie e mai intensa cand o traiesti cu altii , orice suferinta e mai simplu de trecut , orice slujire e mai usoara… actioneaza din datorie cu speranta ca intr-o zi o vei face cu bucurie si incantare.
Adevarul e ca avem nevoie de unitate , caci doar in unitate gasim implinire, am fost creati pentru comuniune . Aceasta este dorinta lui Dumnezeu pentru viata ta . Este singura conditie pentru propasirea omului.