Bunicii mei erau căsătoriţi de mai bine de o jumătate de secol şi aveau un joc al lor, pe care îl jucau încă de pe vremea când se întâlniseră prima dată. Scopul jocului era să scrie cuvântul "shmily" într-un loc din casă, ştiut numai de cel care îl scria, iar celălalt trebuia să-l descopere. Scriau, pe rând, cuvântul "shmily" prin casă şi, de îndată ce celălalt îl găsea, era rândul lui să-l scrie.

Scriau "shmily", trăgându-şi degetele prin cutiile cu zahăr şi făină, ca să aştepte până când celălalt umbla în ele ca să gătească. Îl scriau cu colorant alimentar pe geamul aburit al curţii interioare, unde bunica ne dădea să mâncăm budincă fierbinte, făcută în casă. "shmily" era scris şi pe oglinda aburită, după un duş fierbinte, unde reapărea de fiecare dată după o baie. La un moment dat, bunica a derulat chiar un sul întreg de hârtie igienică, pentru a scrie cuvântul pe ultima porţiune de hârtie.


Nu era loc unde să nu poată răsări acest cuvânt. S-au găsit bileţele pe care era scris, în grabă, "shmily", în bordul maşinii, pe banchete sau lipite de volan. Erau îndesate în vreun pantof sau vârâte sub pernă. "shmily" era scris pe praful sau în cenuşa din cămin. Cuvântul acesta misterios era o parte importantă din casa bunicilor, tot aşa cum era mobila.


Mi-a trebuit mult timp ca să apreciez, la justa valoare, jocul pe care îl jucau bunicii mei. Scepticismul meu nu mă lăsa să cred în dragostea autentica - o dragoste pură şi trecută prin încercări. Nu am avut, însă, niciodată îndoieli în privinţa relaţiei dintre bunicii mei. Nu se rezuma doar la micile lor hârjoneli; era un mod de viaţă. Relaţia lor se baza pe un devotament şi o afecţiune pătimaşă pe care doar puţini au norocul să le încerce în viaţă.


Bunica şi bunicul se ţineau de mână, la fiecare ocazie. Îşi furau săruturi de fiecare dată când se ciocneau unul de altul în bucătăria lor mică. Se completau unul pe celălalt când vorbeau şi făceau împreună cuvinte încrucişate. Bunica îmi şoptea la ureche ce drăguţ era bunicul şi ce bătrânel chipeş se făcuse. Avea pretenţia că ştiuse ea bine "ce să aleagă". Înaintea fiecărei mese, îşi plecau amândoi capetele să-I mulţumească lui Dumnezeu, minunându-se de darurile lui: o familie minunată, o soartă fericită şi faptul că se aveau unul pe celălalt.


Dar, în viaţa bunicilor mei s-a ivit o negură: bunica avea cancer la sân. Boala apăruse, prima dată, cu 10 ani în urmă. Ca întotdeauna, bunicul era veşnic în preajma ei. O mângâia, în camera lor galbenă, care fusese zugrăvită astfel încât bunica să fie întotdeauna înconjurată de lumina blândă a soarelui, chiar şi atunci când se simţea prea rău ca să poată ieşi din casă.


Acum, cancerul îi atacă din nou corpul. Sprijinindu-se într-un baston şi de braţul ferm al bunicului, au continuat să meargă împreună la biserică, în fiecare dimineaţă. Dar, bunica era din ce în ce mai slăbită, până când, într-o zi, n-a mai putut pleca din casă. O vreme, bunicul s-a dus singur la biserică, unde se ruga la Dumnezeu să vegheze asupra soţiei sale. Într-o zi, însă, s-a petrecut lucrul acela de care ne era groază tuturor. Bunica s-a prăpădit.
"shmily" - acesta era cuvântul inscripţionat pe panglicile roz ale jerbei, la înmormântarea bunicii.


Când cei veniţi la priveghi s-au împrăştiat pe la casele lor, mătuşile, unchii, verişorii şi ceilalţi membri ai familiei s-au adunat, pentru ultima oară, în jurul bunicii. Bunicul s-a mai apropiat cu un pas de sicriu şi, trăgând, stângaci, aer în piept, a început să-i cânte. Printre lacrimile şi durerea lui, s-a înălţat un cântec de leagăn duios şi plin de simţire.


Zguduit în tristeţea mea, n-am să uit niciodată acea clipă. Am priceput atunci că, deşi nu aveam cum să înţeleg profunzimea iubirii lor, avusesem marele noroc să fiu martor la frumuseţea neasemuită a acestei iubiri.

S-h-m-i-l-y: "See How Much I love You" ("Vezi cat de mult te iubesc...")