„Şi acum aş dori să închei cu o poveste personală. Doresc să vă împărtăşesc doar una dintre experienţele pe care le-am avut în închisorile comuniste. La un moment dat, munceam din greu într unul dintre lagărele de concentrare ale comuniştilor. Lucram la construirea unui imens canal. Toate femeile eram triste şi îndurerate, şi era printre noi o tânără doamnă evreică, care era doctoriţă. Această tânără era mai tristă decât oricare dintre noi. Nimeni nu se putea apropia de ea să-i vorbească. Într-una din zile, zăceam pe rogojina mea de paie. Lângă mine, se afla tânăra evreică, doctoriţa, şi am încercat, cum am putut, să-i mângâi inima îndurerată. M-am apropiat de ea şi i am spus:

– Tu eşti o tânără evreică şi n-ar trebui să fii atât de disperată. Dumnezeu i-a promis strămoşului nostru, Avraam, că poporul evreu va avea un viitor strălucit. Numărul lor va fi ca nisipul de pe malul mării şi ca stelele de pe cer.

Frumoşii ochi trişti ai tinerei s-au ridicat spre mine, în timp ce obrajii i se udau de lacrimi.

– Da, e adevărat, mi-a răspuns, ca nisipul de pe malul mării, ca să-l calce toţi în picioare, aşa cum ne calcă pe noi gărzile comuniste. Dar ca stelele de pe cer? Asta n-o mai cred! Să nu te mai aud că pomeneşti Numele Dumnezeului tău. Cu aceste cuvinte, s-a dus de lângă mine.

La scurt timp după această discuţie, m-am trezit într o bună dimineaţă, bolnavă pe moarte. Şi când spun pe moarte, vorbesc serios, fiindcă atât de bolnavă eram. Ca să nu mor în celula comunistă, m-au aruncat într-o dubă a miliţiei şi m-au dus într-o altă închisoare, pe care o numeau spital. Acolo, am văzut nenumărate femei care erau pe moarte. Erau atât de multe, încât zăceau câte două, uneori trei într un pat mic şi neîncăpător.

Toate care erau acolo aşteptau ca după o zi, două, trei, să fie strămutate la cimitir. Iată-mă şi pe mine printre ele. Se făcea că era chiar în ajunul unei sărbători comuniste şi iată că, mai spre seară, şi a făcut apariţia directorul închisorii cu încă vreo zece ofiţeri. S-a uitat în jur la acele femei muribunde. Toate arătam ca nişte stafii. Şi când te gândeşti că astăzi sunt mii şi mii ca noi în închisorile comuniste şi în lagărele de concentrare ale Chinei, Vietnamului, din Coreea de Nord. Ele sunt surorile noastre! Directorul închisorii s-a uitat în jur şi a început să ne ţină o prelegere:

– După cum vedeţi, noi, comuniştii, avem toată puterea în mâna noastră. Am învins. Suntem mai puternici decât Dumnezeul vostru. Avem spitale, medicamente, avem doctori şi în nici un caz nu mai avem nevoie de Dumnezeul vostru, de Christos. În acest spital, nici să nu îndrăzniţi să pomeniţi Numele Dumnezeului vostru sau al lui Christos. S-a lăsat o mare tăcere. Nimeni n-a cutezat să rostească vreun cuvânt, nici o femeie n-a avut putere să îngaime ceva. Dar Duhul lui Dumnezeu era acolo. El mi-a dat putere, mi-a pus pe buze cuvintele potrivite.

– Domnule ofiţer, am îndrăznit, atâta timp cât moartea şi boala bântuie pământul, şi dumneavoastră vedeţi cât de aproape suntem noi de moarte, avem nevoie cu toţii de Dumnezeu. Avem nevoie de Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu, singurul care poate da viaţă.

Directorul a explodat de furie. A încercat să-mi dea replici, eu i-am răspuns înapoi. Când n-a mai ştiut ce să spună, a ieşit, trântind uşa după el. Femeile erau atât de fericite. Acesta a fost unul dintre cele mai fericite momente din viaţa lor de deţinute. Au început să se îmbrăţişeze una pe alta, din cauză că cineva a îndrăznit să ţină piept unei brute comuniste. A doua zi, dis-de-dimineaţă, pe când tăcerea nopţii nu dispăruse încă, a intrat la noi un gardian cu o listă. Pe listă erau trei nume, femei cărora, chipurile, sănătatea le permitea să meargă din nou la lucru.

Primul din cele trei nume a fost al meu. Nici poveste să pot merge. Doar eram pe moarte! Dar am fost luată pe sus, aruncată în dubă şi dusă înapoi în celula mea din temniţă. Când celelalte deţinute m-au văzut, au început să plângă. Au început să bată în uşă, strigând după ajutor. Nu s-a prezentat nimeni. A doua zi, când miile de deţinute se adunau pentru a merge la muncă pe câmp, am fost nevoită să merg cu ele. Nici nu se punea problema să merg, stăteam în picioare şi eu cu ele. Am fost târâtă mile întregi de către celelalte deţinute. Nu ştiu dacă mintea umană poate să-şi imagineze ce a însemnat să fii obligată să mărşăluieşti, flămândă, firavă şi bolnavă, în fiecare zi, spre câmpul unde lucram. Iar gărzile ne împingeau cu puştile să ne mişcăm. Ba mai mult, eram înconjurate şi de nişte dulăi înfricoşători, la a căror vedere ţi se făcea inima mică, mică, mică de tot. Deţinutele mărşăluiau, obligate fiind să mă care şi pe mine pe braţe. Ajunse la destinaţie, mă lăsau jos pe pământ. Nimeni nu avea voie să se apropie de mine. Toate erau forţate să muncească. Iată-mă, zăcând pe pământ, o privelişte care le făcea pe celelalte deţinute credincioase să urle de durere. Credeau că acolo urma să-mi fie mormântul. Dar în clipele acelea, când nimeni nu avea voie să se apropie de mine, L-am zărit pe Isus stând înaintea mea. Trecuse de gardieni. Era lângă mine şi S-a atins de trupul meu muribund, firav şi măcinat de boală. Seara, când deţinutele s-au întors la celulele lor, eu eram printre ele.

Vestea s-a răspândit ca văpaia focului în toată închisoarea. Se făcuse târziu, şi eu zăceam pe rogojina mea de paie aşezată direct pe ciment, când s-a apropiat de mine acea tânără doctoriţă evreică. Mi-a mărturisit că imaginea unei asemenea vindecări miraculoase a determinat-o să creadă în adevăratul Profet, Mesia, Cel care S-a atins de trupul meu şi m-a vindecat...