Cu mers sprinten, spatele drept şi privirea ageră, vaşnicul luptător se îndreptă spre sala în care se afla Iosua. În calea lui oştenii îşi plecau capul în semn de respect şi se retrăgeau cu un pas înapoi. Nu stârnea rumoare prin apariţia lui dar nici nu trecea neobservat de mulţimea care se înghesuia cu diferite jalbe la curtea celui care judeca peste Israel. Mergea fără să şovăie iar îi piept îi ardea bucuria veştii care ajunsese şi la urechile lui: marele Iosua prinse a împărţi ţara deşi aceasta nu era pe deplin cucerită. “Nu, anii grei de luptă, vecinătatea morţii şi situaţiile complicate de peste decenii, nu frânseră în prietenul Iosua puterea credinţei. Să împartă ţara pe care încă nu o stăpânea!… asta numai cel în care clocoteşte încrederea şi sălăşluieşte ascultarea poate să o facă!”

“Caleb, fiul lui Iefune…” fu anunţat luptătorul care era deja în prag. Se ştia prea bine motivul vizitei lui. În urmă cu 45 de ani acest Caleb a avut curajul să privească realitatea prin ochii Cerului şi să nu tacă. Putea să fie unul ca ceilalţi, să privească la uriaşii din cetăţi, la zidurile imense şi la armatele bine pregătite, să se sperie şi să vorbească… iar vorbele lui nu ar fi fost minciuni. Putea să tacă mâlc, să lase ca situaţia să decanteze profitul şi el să meargă în direcţia cea mai bună: să judece sau să încurajeze. A ales însă să vorbească atunci când vorbele păreau naive, să încurajeze atunci când pentru o simplă speranţă putea fi linşat de poporul fricos. A ales să creadă iar credinţa i-a fost răsplătită atunci cu vorbe. Caleb a luat cuvintele, le-a pus la inimă şi a tăcut.

Au urmat mulţi ani de rătăcire prin pustiu, rătăcire la care a participat din plin deşi nu era cu nimic vinovat. Au urmat şi ani grei de luptă, luptă de la care nu s-a dat înapoi. A tăcut de fiecare dată şi a mers înainte, chiar şi atunci când viaţa îl pălmuia pe ambii obraji, luptele păreau interminabile şi mugurii bătrâneţii se arătau timid. A tăcut dar speranţa ce se furişase adânc în inima lui l-a ţinut în viaţă, în putere, în credinţă. ” Sunt patruzeci şi cinci de ani de când vorbea Domnul astfel lui Moise [...] şi acum iată că sunt în vârstă de optzeci şi cinci de ani. Şi astăzi sunt tot aşa de tare ca în ziua când m-a trimis Moise; [...]dă-mi dar muntele acesta despre care a vorbit Domnul pe vremea aceea”

Mă simt ruşinat în faţa istoriei lui Caleb. Îmi revăd rugăciunile şi ştiu că acelaşi Dumnezeu care îi promitea atunci lui Caleb un teritoriu bogat dar care îşi uita promisiunea pentru patruzeci şi cinci de ani, acelaşi Dumnezeu ascultă astăzi şi rugăciunea mea de copil răsfăţat şi nerăbdător. Ruşinat pentru că eu nu sunt gata să aştept împlinirea unei promisiuni atât de mult, pentru că timpul mi se pare că nu mai are răbdare cu credinţa mea sau credinţa mea mică nu rezistă sitei dese a timpului. Ruşinat pentru că eu, om al societăţii consumeriste, am învăţăt prea repede să negociez cu Cel ce deţine toate lucrurile şi nu sunt gata să merg la luptă şi să traversez pustia fără o motivaţie constantă şi consistentă.

Trăiesc de multe ori sentimentul că noi, creştinii noului secol, ne-am făurit un dumnezeu care să corespundă nevoilor noastre care se schimbă cu viteza luminii şi trec cu cea a sunetului. Un dumnezeu care să primească, fără nazuri, moneda strâmbă de schimb a rugăciunii, cea ruginită a unei zile de post şi, uneori, cea ciuntită a unei fapte bune. Cum am reacţiona însă dacă Dumnezeul căruia ne închinăm s-ar purta cu noi precum s-a purtat cu Caleb, Moise, Pavel, Ilie? Ne-ar ajunge oare resursele de încredere şi untdelemnul credinţei pentru o perioadă lungă de secetă? Am păstra, ferecată în inimi de carne, speranţa în Cel ce pare la mii de ani lumină departe? Am continua să luptăm chiar dacă rezultatele se încăpătânează să apară?