”De multe ori singura problemă care este cu trezirea, deșteptarea... este că nu se trece/merge mai departe! Asta pentru că sunt creștinii, nu ucenicii, care rămân creștini (ajutați desigur de creștini mai «mari&vechi») și nu ajung niciodată, nici cei care îi «ajută» și nici ei, să fie născuți din nou și să devină ucenici, ca apoi să facă la rândul lor ucenici!!”  Andrei Vlaic

  Lupul Ionel se simţea din ce în ce mai penibil. Părinţii lui care, desigur, erau şi ei lupi, începuseră să ţină aproape de societatea aceea de oi care trăia în vecinătate. E normal ca lupii să stea aproape de turma de oi, dar asta numai din considerente de dietă. Ceea ce îl intriga, însă, pe Ionel, era caraghioasa încercare a părinţilor lui de a se comporta ca nişte oi şi de a-i face şi pe alţii să creadă că, într-adevăr, ei sunt oi. Pentru asta purtau, chiar, piei de oaie!

  Şi, culmea, la fiecare sfârşit de săptămână, îl obligau şi pe el, pe Ionel, să se îmbrace în pielea de oaie pe care i-o pregătiseră. Apoi îl luau cu ei la stână, unde unul din ajutoarele păstorului ţinea prelegeri despre cum poţi fi o oaie mai bună.Comunitatea aceea de oi părea să aibă şi membri de bună credinţă, oi veritabile, ce păreau a fi înţeles şi tradus în fapte cele predicate de asistentul baciului. Existau, însă, în comunitate şi o mulţime de lupi care, îmbrăcaţi în haine de oaie, pretindeau că sunt oi şi încercau să păcălească, astfel, oile şi chiar şi pe ceilalţi lupi.

  Dar cu Ionel nu mergea! El îi „citea” imediat ce plecau de la adunarea oilor. Nici nu era greu, pentru că majoritatea dintre ei, încă de pe drum, îşi scoteau hainele de oaie şi trăiau ca nişte lupi, tot restul săptămânii.

  Destul de ciudat, însă, părinţii lui Ionel îşi purtau tot timpul haina de oaie sau, cel puţin, el nu-i văzuse niciodată fără ea. Probabil că ei se gândeau că, purtând pielea de oaie mai mult timp, ar putea, chiar, deveni oi.Mama şi tatăl lui Ionel păreau cu disperare preocupaţi de asigurarea că fiul lor se comportă ca o oaie, chiar dacă lui îi plăcea mai mult să fie lup şi detesta necesitatea de a fi oaie.

  Părinţii lui Ionel l-au trimis la o şcoală pentru oi, cu toate că le-ar fi fost mult mai uşor şi economic să-l dea la una din nenumăratele şi rentabilele şcoli lupeşti. Şcoala aceasta era o pacoste pentru tânărul lup. Aici, el trebuia să ia lecţii de oaie. Uhh! Şi existau, în această şcoală, zeci de mii de reguli pentru oi. Trebuia să citească Manualul Păstorului şi să stea de vorbă cu Păstorul (cu toate că niciodată Ionel nu-L văzuse pe Păstor şi, uneori, chiar se întreba dacă El există, cu adevărat). Mai trebuia să meargă printre lupi, cu literatură de la stână, pentru a-i convinge şi pe alţii să se facă oi. Şi trebuia să participe la toate adunările oilor şi să studieze, în fiecare săptămână, Marea Lecţie Săptămânală a Oilor.

  Dar cel mai rău dintre toate era faptul că lucrurile pe care nu trebuia să le facă aici, printre oi, erau tocmai lucrurile care le plac lupilor cel mai mult. Adică: ieşiri nocturne prin împrejurimi, împreună cu alţi lupi tineri, folosirea delicioaselor băuturi lupeşti, plimbarea cu isteţe şi simpatice vulpiţe, urmărirea programelor Lup Tele Show, fumatul, ascultarea şi trăirea captivantei muzici rock-lup… Hotărât lucru, şcoala asta de oi este ruptă de realitate!

  La şcoala de oi, întocmai ca şi în marile adunări de la sfârşitul săptămânii ale oilor mature, unii elevi – câţiva, poate – erau oi adevărate. Ei vorbeau tot timpul despre Păstorul Suprem, studiau Manualul Lui, mâncau iarbă şi zâmbeau tuturor. Ceea ce, pe Ionel, îl stresa.
Cei mai mulţi dintre prietenii apropiaţi ai lui Ionel erau ca şi el – lupi ce purtau haine de oaie pentru că erau obligaţi dar, atunci când erau numai ei între ei, îşi lepădau hainele de oaie şi blestemau faptul că sunt obligaţi să fie ca nişte oi toante. Potrivit observaţiilor lor, a fi oaie se rezuma la: „Cât priveşte tot ce-ţi place, porunca spune clar: NU FACE!”

  Şi se aştepta de la ei să-L iubească pe Mare Păstor când, de fapt, ei Îl urau, mai degrabă, pe acest adversar al distracţiei, acest “sfânt” al cărui Manual este atât de greu de citit şi care nu este deloc interesant.„Simt că trebuie să-mi fac bagajul şi să ies din închisoarea asta, să mă pot bucura şi eu de faptul că sunt un tânăr lup, aşa cum o fac cei din şcolile lupeşti!” îşi spunea Ionel din ce în ce mai des, în ultima vreme.

  Într-o zi, una dintre oile colege din clasă cu Ionel l-a auzit vorbind astfel cu prietenii lui. După ce a rămas singur, ea a venit şi s-a aşezat lângă el. „Vrei să stăm puţin de vorbă?” “De ce nu? gândi Ionel, deşi ştia că, fiind oaie adevărată, colega lui nu putea să-l înţeleagă cu adevărat. Şi-i spuse despre frustrările lui, în vreme ce Alina îl asculta cu atenţie.

  „Ionel”, i se adresă ea, după ce tânărul îşi descărcase toată povara sufletului, „cunosc exact ceea ce simţi pentru că, vezi tu, până acum câţiva ani şi eu am fost lup!” Urechile lui Ionel se ridicară brusc. „Şi eu am crescut ca tine” – continuă Alina – „obligată să trăiesc ca o oaie şi urând asta tot timpul. Părinţii mei erau ca ai tăi – lupi care doar purtau haine de oaie, chiar dacă, probabil, încercau sincer să fie oi. Finalmente, n-am mai suportat, simţind că trebuie să-mi iau câmpii şi să mă lămuresc. Aşa că am părăsit şcoala de oi, comunitatea lor şi căminul în care am crescut. Am fugit şi m-am alăturat unei comunităţi de lupi adevăraţi, undeva, departe. O vreme m-am distrat de minune, făcând tot ce doream. Dar, nu după mult timp, am descoperit că a face totul de capul meu nu era chiar atât de pasionant cum îmi închipuisem eu. Nu vreau să spun că unele din lucrurile pe care le făceam nu erau pasionante. Erau! Dar pasiunea nu este durabilă. Ea este ceva superficial şi durează doar aproape două minute şi se stinge. Apoi, din nou, te simţi gol…

  În cele din urmă, când n-am mai avut bani, n-am mai avut nici prieteni. Am încercat totul. Sănătatea mea aproape dispăruse. Nici tu senzaţii tari, nici tu pasiune… Un gol imens, pe care părea că n-am cu ce-l umple…

 » care crezi că ar putea fi continuarea discuției lor & finalul lui Ionel «