El a intrat în Templu și a început să îi scoată afară pe acei ce cumpărau și vindeau acolo și le-a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele acelor ce vindeau porumbei. (Marcu 11:15)

    Această zi de luni poate seamănă cu o zi de luni oarecare în lumea modernă vestică – un moment în care să ne întoarcem la muncă. Isus, la fel, a intrat în Ierusalim pentru a avea grijă de lucrarea Sa.

    Isus cel blând și prietenos, Acel a cărui „toleranță” era progresivă este Cel despre care mulți dintre contemporanii noștri preferă să spună că nu a fost așa când a distrus munca schimbătorilor de bani. Nu a fost nimic delicat și afectuos în Isus când, într-un mod asemănător lui Ieremia, a pronunțat judecata lui Israel.

    Cu siguranță, mustrarea Lui a fost cu privire la închinarea lor.

    Porumbei! Cumpărați porumbei!

    În tradiția creștină în care eu am fost crescut, grupuri muzicale aveau în mod regular vizite în orașul nostru și susțineau concerte. După cum vă puteți imagina, aceste grupuri aveau albume și alte produse pentru a le promova în turneu, dar în biserica noastră nu li se permitea să le vândă. Cel puțin nu la intrarea în biserică pe unde intrau majoritatea oamenilor. Această gândire a venit din Marcu 11:15-19, moment în care Isus a curățat Templul. „În mod sigur lui Isus nu I-a plăcut că acei oameni își fluturau produsele în jurul Templului, deci nu ar trebui nici noi să vindem lucruri aici.  

    Pentru a lămuri lucrurile, locul de închinare al iudaismului primului secol și auditoriul unei biserici baptiste din America nu prea corespund, dar luând adevărul din cuvintele lui Isus, biserica mea nu a vrut ca locul de închinare să poată fi cooptat pentru comerț. Și acest lucru este bun.

    Deci aceasta a fost una din problemele de la Templu în zilele lui Isus. După cum vă puteți imagina, orașul trebuie să fi fost plin cu peregrini pentru că era sărbătoarea Paștelui. Veneau la Templu să aducă jertfe și, văzând această șansă, vânzătorii de porumbei și-au instalat magazinele. Probabil că nu era prea diferit de un eveniment sportiv astăzi, când vânzători asudați merg de-a lungul străzilor și strigă după cumpărători – cu excepția acestor păsări pentru sacrificiu, motivele lor erau sinistre, iar prețurile probabil că erau ridicate mai mult ca în oricare altă perioadă. „Porumbei! Cumpărați porumbei!” probabil că strigau.

    Fără îndoială, acest strigăt era unul foarte departe de unul de închinare, iar Isus nu dorea să-l audă. S-a folosit de autoritatea Sa și a vorbit în Numele lui Dumnezeu, răsturnând mesele. Iar la mijlocul acestui lucru a stat un citat din Vechiul Testament, din Isaia și Ieremia: „Oare nu este scris: „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune pentru toate neamurile”? (Isaia 56:7-8) Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari (Ieremia 7:11).”

    Nesincronizați

    Corporația pentru comerț a fost o problemă, dar nu a fost singura. Adevăratul fiasco a fost felul în care închinarea Israelului nu se sincroniza cu marea viziune a vremurilor din urmă despre care Isaia le-a profețit – noua eră pe care Isus a venit să o inaugureze.

    Isus citează o porțiune a acelei viziuni din Isaia 56: „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune pentru toate neamurile.”

    Contextul din Isaia 56 ne spune mai multe. Conform cu viziunea lui Isaia, famenii vor ține legământul lui Dumnezeu (Isaia 56:4), străinii se vor alipi de El (Isaia 56:6) și cei risipiți vor fi adunați ca popor al Său (Isaia 56:8). Dar Isus s-a apropiat de un Templu care pulsa vânzări și cumpărări. Curtea Neamurilor, locul destinat pentru străini să se adune, pentru neamuri să Îl caute pe Domnul, a fost plin de oportuniști încercând să aibă un profit. Iar liderii iudei au lăsat acest lucru să se întâmple.

    Propășirea economică și falsa lor siguranță în Templu a fost o emblemă a binecuvântării (Ieremia 7:3-11), a luat locul națiunilor care veneau să se apropie și acum Isus îi scotea afară. Marea tristețe a acestei scene nu a fost atât produsele și umflarea prețurilor, ci faptul că acest lucru nu mai lăsa loc neamurilor și risipiților să vină la Dumnezeu. Locul de închinare trebuia să prefigureze speranța creațiunii restaurate a lui Dumnezeu – o zi în care „toate neamurile să se îngrămădească” și în care mulți să vină „cu grămada” și să spună: „Veniţi să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov!” (Isaia 2:2)

    Cu alte cuvinte, viziunea poporului lui Dumnezeu în locașul lui Dumnezeu arăta un pic mai pestriță în momentul în care Isus a pus piciorul în Ierusalim. Și pentru că închinarea lor era departe de viziunea lui Dumnezeu, lui Isus i-a fost de-ajuns. Închinarea poporului lui Dumnezeu era atât de deviată de la subiect încât zelul L-a consumat pe Unsul lui Dumnezeu. Lucrurile trebuiau să înceteze.

    Noi cum suntem?

    Aceasta este lecția pentru această zi de luni a Săptămânii Mari sau, mai bine zis, aceasta este întrebarea.
Cât de bine prefigurează închinarea noastră viziunea profetică cu privire la noua creație? Ceea ce investim noi la nivel de părtășie și adunările noastre reflectă, măcar în mică parte, inima lui Dumnezeu și-i adună pe cei risipiți?

    Această întrebare nu este mai relevantă în alt moment decât acum, de Paști, când bisericile noastre încearcă în mod special să arate cât mai bine. Când ne vom întâlni în acest week-end, nimeni nu va pune mesele pentru a face schimb valutar. Nimeni nu își va pune speranța de îmbogățire în boii lor. Nimeni nu va aduce o cușcă cu cei mai scumpi porumbei. Dar decoratul nostru pot deveni prea elaborat. Ținutele noastre pot fi prea elegante. Muzica noastră poate fi în top. Putem pune o energie exuberantă în toate aceste lucruri și să facem un spectacol impresionant, dar dacă ar fi să vină Isus, dacă ar intra în bisericile noastre în această duminică, ar căuta mulțimea neamurilor. Unde sunt cei marginalizați, cei nepotriviți și cei proscriși?

    Există multă viață în venele acestei sărbători, suficient pentru a ne propulsa dincolo de confortul nostru, dincolo de grupurile noastre și dincolo de cea mai bună duminică a noastră și să ne trimită să ne mulțumim cu mai puțin.
 

Sursa: www.desiringgod.org