"Nu vă fie teamă! Ați făcut tot răul acesta, numai să nu vă întoarceți din a-L urma pe Domnul și din a-I sluji cu toată inima voastră." 1 Samuel 12:20

    Sărbătoarea Paștelui ne aduce într-o atmosferă de adorație şi de recunoștință la adresa lui Dumnezeu pentru ceea ce a plătit prin Fiul Său pentru noi. Este, totodată, un moment în care - dacă nu avem inimile împietrite - realizăm cât de josnică este firea în care ne-am născut.

    Prototipul acestui gând este Iuda. Tragic, dar aducător al bucuriei. Rău, dar atrăgând după sine binele hotărât de Dumnezeu. Felul nostru de a fi poate fi folosit de Dumnezeu ca, în mod paradoxal, să întoarcă dezastrul spre binecuvântare. Acesta a fost cazul vânzătorului. Dar, "nu-i singur Iuda vinovat"...

    Ce gândim atunci când lucrurile par să ia o întorsătură nedorită şi toate par să o ia spre valea nenorocirii? Ce facem atunci când acţiunile noastre îi rănesc pe cei dragi? Cum reacționăm când ne dăm seama că L-am răstignit pe Mesia? 

    Ne este ușor acum, după 2000 de ani, să dăm răspunsul corect. Știm versete ca cel din 1 Samuel 12:20, știm că Petru a fost primit după ce s-a lepădat și că inclusiv un om ca Saul a putut fi transformat în Pavel. Răspunsul firesc ar fi: credem că El ne iartă și ne pocăim. Însă nevoia cea mai mare în aceste situații este să luăm în serios starea noastră și să facem acest lucru când vine vorba de noi.

    Tocmai acest lucru ni se cere: să auzim și să ținem cont de sfaturile lui Dumnezeu, care duc, în final, la credință. Să credem! Să credem că suntem cu adevărat păcătoși, să credem că nu există faptă bună care să ne poată înfățișa curați înaintea lui Dumnezeu, să credem că Dumnezeu este sfânt, de trei ori sfânt, că El disprețuiește păcatul, că nu poate sta în prezența celor aflați în fărădelege. Să credem că El este măreț și atât de glorios încât, deși nu are nevoie de niciunul dintre noi, să vină să moară ca să ne poată avea cu El. Să realizăm cât de infinit mai minunat decât vedem noi este caracterul Dumnezeului nostru!

    Și să ne amintim că tot ce trebuie să facem este să nu ne întoarcem din a-L urma și din a-L sluji cu toată inima. Desigur, pentru ca noi să putem să ne uităm în ochii Tatălui cândva, Hristos ne-a acoperit și, acum, Dumnezeu ne vede în El și ne iubește ca atare. Inima noastră trebuie să-L iubească la fel și să fie hotărâtă să-L urmeze chiar și atunci când păcatul din viețile noastre ne face să vrem să fugim și să ne ascundem printre pomii din grădină… Dumnezeu ne caută și ne spune că ne iubește. El se va îngriji de noi așa cum s-a îngrijit de primii oameni când le-a făcut haine să se acopere.

    Nouă ne-a pregătit haina lui Hristos. Ne-a învelit cu neprihănirea Lui și acum suntem liberi să credem că, având o inimă schimbată și care abia așteaptă să-L întâlnească, putem să stăm înaintea Lui chiar și când, din neveghere, păcătuim.

    Hristos Cel înviat este suveran, El Îşi duce la îndeplinire planul Său chiar şi folosindu-se de nechibzuinţa noastră în a-L alege pe Cel ce dă viaţa şi iertarea. "Acela care a început în voi această lucrare bună, o va isprăvi până în ziua lui Hristos” (Filipeni 1:6). Să îmbrățișăm plini de satisfacție şi bucurie acest adevăr şi să ne înălţăm inimile spre a-L sluji chiar din cea mai grea stare: Hristos a înviat! Pentru noi a înviat!