Astăzi este la modă să te îndoiești de orice și de oricine. (Mai puţin de tine însuţi, pentru că avem niște stimă de sine de exploatat și doar se vede cu ochiul liber că, pentru a prospera, ai nevoie de un tupeu proporţional cu ţinta pe care ţi-ai propus-o.)

    Cert este că îndoiala a intrat pe ușa din faţă în vieţile noastre, fiindcă noi i-am deschis, convinși că avem neapărată nevoie de ea, de vreme ce minciuna s-a prins ca o lepră de tot ce ne înconjoară. Avem nevoi false, cumpărăm produse contrafăcute, citim știri mincinoase, promovăm nonvalori, ne alienăm în numele independenţei, ne înjugăm la obiective măreţe care ne nefericesc. Nenumărate obiceiuri toxice și tot atâtea motive pentru care să ne abandonăm neîncrederii, strângând din dinţi și practicând un cinism stoic.

    Numim neîncrederea „îndoială” pentru că prima ar demasca lipsa de care suferim. Neîncrederea este absenţa încrederii, iar acest lucru este mai dureros decât îndoiala, care este o marcă a raţiunii. „Mă îndoiesc, deci cuget”, postula Descartes și o lume întreagă continuă să îi valideze dictonul, încurajată fiind și de tabloul dezolant și dezgustător al celor care, cu autosuficienţa lor, dărâmă în ceilalţi orice simpatie faţă de ideea de certitudine. Totuși e important de notat că îndoiala carteziană este o formă de scepticism metodologic. Adică mă îndoiesc ca să pot distinge adevărul de falsitate; îmi rafinez metodele. E un mecanism funcţional, care îmi este util. În timp ce, ceea ce vedem în jurul nostru este scepticism filosofic, adică o îndoială esenţială, a celui care nu își pune întrebări pentru a afla adevărul, ci se întreabă dacă adevărul chiar poate fi cunoscut. Scepticismul filosofic suferă la capitolul funcţionalitate, fiindcă blochează gândirea pe o singură întrebare-supremă. O singură întrebare, pe repeat. Iar disfuncţionalităţile ies la iveală atunci când scepticismul filosofic este falsificat ca scepticism metodologic.

    Există o puternică tendinţă în unele cercuri intelectuale de a promova incertitudinea ca stil de viaţă. În Scrisori către un tânăr poet, Rainer Maria Rilke făcea o frumoasă apologie acceptării necunoscutului și imersiunii în incertitudine: „te implor să ai răbdare cu toate îndoielile inimii tale și să încerci să iubești întrebările în sine ca pe niște cămări încuiate sau ca pe niște cărţi scrise într-o limbă necunoscută. Nu stârni răspunsurile ce nu ţi se pot da, pentru că nu le-ai putea înţelege. Poate, încetul cu încetul, fără a-ţi da seama, cândva, într-o bună zi, vei trăi acele răspunsuri.”

    Însă pentru o descriere contemporaneizată a atitudinii la care mă refer, aduc în discuţie un editorial semnat zilele acestea de scriitoarea americană Rebecca Solnit. Aceasta își invita cititorii să renunţe la raportarea la viitor prin ochelarii optimismului și să îi lase deoparte și pe cei ai pesimismului, pentru că, spunea ea, atunci când suntem dispuși să îmbrăţișăm necunoscutul recunoaștem totodată că avem noi înșine un rol în modelarea acelui necunoscut. Solnit e de părere că optimismul și pesimismul au ca numitor comun lipsa implicării personale în evoluţia lucrurilor. De aceea consideră că a recunoaște că nu știm ce ne așteaptă este o atitudine preferabilă, fiindcă ne responsabilizează eficient. Însă Solnit își intitulează materialul „Speranţă în întuneric”, ceea ce trădează faptul (de altfel, firesc) că, la rândul ei, scriitoarea e mai deschisă să îmbrăţișeze necunoscutul datorită potenţialului acestuia de speranţă. Adică filosofia ei este o subspecie a optimismului. Mai mult, acest lucru înseamnă, de fapt, că necunoscutul nu este chiar atât de necunoscut, din moment ce cunoaștem că, dacă ne asumăm modelarea lui, îl putem controla. Aceeași așteptare o subînţelegea și poetul german („ai răbdare cu necunoscutul până devine cunoscut”) și tot pe ea se bazează și alţi filosofi ai incertitudinii.

    Pe fond, discuţia se poate reduce la o teamă legată de o eventuală pierdere a controlului. (Un viitor complet necunoscut comportă riscul ca, atunci când îmi va deveni cunoscut, să scape controlului meu.) Rilke încuraja spunând că, într-un final, controlul poate fi obţinut prin disciplina răbdării. Solnit încuraja și ea spunând că nu ne pierdem controlul niciodată, pentru că, prin definiţie, necunoscutul comportă un infinit de posibilităţi, inclusiv posibilitatea de a dirija lucrurile avantajos. În viaţa de zi cu zi însă, ambele invitaţii la calm se dovedesc inadecvate. Prima, pentru că inima omului caută de multe ori răspunsuri la întrebări legitime, umile și nepretenţioase, la care este dureros să nu primească răspuns. Nici un munte întreg de răbdare nu va fi suficient pentru a alina această durere, pentru că răbdarea are un rol limitat. A doua, pentru că pare să ignore cu desăvârșire că unele lucruri scapă în mod absolut controlului nostru și, indiferent câtă responsabilitate ne-am asuma, nu putem clinti nici măcar un milimetru situaţia.

    Însă n-aș fi răscolit în amarul existenţial dacă nu aș crede că un răspuns există totuși. Creștinismul are o perspectivă proprie asupra relaţiei omului cu necunoscutul, fiindcă are alt centru de referinţă. Îmbrăţișarea necunoscutului, ca de altfel și coabitarea cu îndoiala fac din om un erou: el este cel care strânge din dinţi și reușește; este meritul lui dacă la capătul unei vieţi turbulente reușește să își păstreze echilibrul mental. Creștinismul în schimb, Îl pune pe Dumnezeu în centru: necunoscutul e tot necunoscut, dar nu îl înfrunt singur, ci am un Dumnezeu care S-a întrupat ca să îi arate omenirii că e de partea ei. Lipsa mea de control este reală, nu este un deficit de responsabilitate. (Este o încumetare funcţională simplul fapt că avem impresia că știm ce urmează să se întâmple peste 1 minut. În realitate nu știm.) Însă atunci când cred că un Dumnezeu iubitor îmi conduce existenţa prin tumultul circumstanţelor vieţii, îndrăznesc să mă bazez pe El. Încrederea este atitudinea-cheie, care suplinește limitele răbdării, care îmi oferă echilibru atunci când nu deţin controlul. Am fost învăţaţi să numim această atitudine de viaţă „credinţă” și, de-a lungul timpului, i-am cam stricat reputaţia, distorsionându-i înţelesul. Credinţa nu înseamnă iresponsabilitate, nu mă scutește de datoria de a decide tot ce pot decide. Nu înseamnă nici optimism orb, pentru că nu mă invită să ignor iraţional circumstanţele, ci doar să integrez în miezul lor eforturile continue ale lui Dumnezeu de a mă salva (în termenii Lui).

    Credinţa nu este întotdeauna o misiune ușoară. Ba chiar, uneori, ne vom sili să ne păstrăm încrederea la fel cum poate se silesc alţii să iubească îndoiala, atât de străină de pacea inimii lor. Însă, dacă credinţa este o îmbrăţișare a necunoscutului, este doar pentru că presupune îmbrăţișarea Celui pe care cunoașterea nu Îl poate cuprinde. Avem totuși garanţia că Dumnezeu – Necunoscutul absolut – ni S-a făcut cunoscut, tocmai ca să facă îmbrăţișarea posibilă.

    Sursa: www.semneletimpului.ro