„În zilele acelea, când s-a înmulțit numărul ucenicilor....”(Faptele Apostolilor 6:1).

    Permiteți-mi să dau tonul, să pregătesc scena pentru acest pasaj din Scriptură. Se petrecea în primele zile ale Bisericii, probabil doar săptămâni sau, cel mult, câteva luni după sărbătoarea Cincizecimi, iar biserica avea o creștere explosivă. Trei mii de oameni au fost mântuiți într-o zi! Au început să se întâlnească în case și nu numai evrei erau mântuiți ci și dintre neamuri. Se converteau și samariteni și etiopieni, astfel că oameni din diferite culturi veneau împreună, culturi care nu erau obișnuite să fie laolaltă deloc.

    De fapt, acești proaspeți credincioși fuseseră într-o accentuată segregare rasială și nu se plăceau unul pe altul. Înainte se persecutaseră unul pe altul, se defăimaseră unul pe altul, iar acum s-au trezit adunați laolaltă în însuși Trupul lui Hristos — mântuiți, sfințiți, umpluți cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu — slujind împreună. Și mergea destul de bine.

    Era atât de straniu. La sărbătoarea Cincizecimii nu doar că oamenii i-au auzit vorbind în limbile lor, dar acum îi și vedeau pe acești oameni, care nu erau parte din aceeași rasă, nu erau de același gen, nu aveau o singură naționalitate, nu aveau aceeași origine și preferință, închinându-se împreună slujind împreună, iubindu-se unul pe altul. Acest fel de dragoste, spunea Isus, „este felul de dragoste care va face pe toată lumea să știe că sunteți ucenicii Mei. Și acest fel de dragoste îi va face pe oameni să creadă în Mine.”

    Când facem ceea ce suntem chemați să facem — întinzându-ne mâna spre cei pierduți — și făcând acest lucru cu o astfel de dragoste, slujindu-ne unul pe altul cu această mentalitate de împlinire a nevoii, atunci lumea va fi captivată și atrasă către El.

    „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:35).