Biblia ne îndeamnă să nu ne potrivim veacului rău, să nu fim lumești, indiferent cât de mult s-ar corupe lumea, indiferent cât de puţin ar mai respecta legea (Romani 12: 2). Dacă ne devine mai limpede ce ghid să avem în faţa ochilor și ce cale să urmăm, rămâne să căutăm și maniera cea mai potrivită, aceea inspirată de Sus, pentru a face acestea. Aici se vede sau nu se prea vede roada Duhului în sufletul nostru. Avem noi, creștinii de azi, din această ţară, blândeţe și bunătate? Avem îndelungă răbdare? Judecăm lucrurile cu credincioșie? Dar, mai întâi de toate, avem noi dragoste creștină în sufletele noastre? Oricine vrea să fie, să devină și să rămână un copil al lui Dumnezeu ar trebui să se hrănească de la dragostea divină, pentru a fi un izvor de dragoste faţă de semeni. Altă putere nu există. Fără ea, orice altă manieră de a acţiona este o făţărnicie, o precaritate afectivă, o străduinţă beteagă, în urma cărora vom „cădea de oboseală în sufletele noastre”, cum spune neobositul Pavel (Evrei 12: 3).

Dacă vom înţelege că dragostea divină este modelul pe care suntem chemaţi să-l cultivăm în noi înșine, ca să avem putere pentru orice faptă bună, atunci nu vom rătăci Calea, nici nu vom pierde Ghidul. Nu vom ezita la stânga sau la dreapta; nu vom pune prea mult patos acolo unde se cere discernământ; nu vom despica firul în patru acolo unde se cere să ajutăm, să fim curajoși ori miloși; nu ne vom plânge de ceilalţi și nu ne vom scuza pe noi înșine; nu ne vom lăsa ispitiţi; nu vom jigni și nu vom fi partinici; nu vom angrena numele lui Dumnezeu în mesaje de protest, ameninţări și imprecaţii publice.

Dar nici nu vom aștepta de la lume ceea ce vine doar prin El: pacea sufletului. Cine a gustat aceste efecte ale păcii Lui – netulburarea, luciditatea, amabilitatea, seninătatea, mângâierea, încurajarea, blândeţea, bucuria, odihna – știe care e maniera de a se comporta a creștinului, puterea ei și beneficiile ei imense.

Să încercăm să ne privim, ca societate, din perspectiva mai înaltă a societăţii perfecte, divine, ca ideal spre care tindem; atunci vom fi mai buni cetăţeni și mai buni semeni unii faţă de alţii. De sus, apar ca naive, neputincioase și jalnice patimile ce ne împing spre o „tabără” sau alta, radicalizate artificial, maniheist, polarizate în „ai noștri sunt buni, deștepţi și frumoși, ai lor sunt răi, proști și urâţi”. Biblia ne arată că păcătuim chiar și spunând cuiva „prostule! ” sau „nebunule! ” (Matei 5: 22), Atunci, cu cât mai mult păcătuim asupra sufletului nostru și în faţa lui Dumnezeu când ne pierdem dragostea, adică identitatea noastră divină?

Sursa: www. semneletimpului. ro