Săptămâna trecută, într-una din zile, înainte de prânz, am plecat să-mi iau fiul de la școală. De obicei, mă învârt prin zonă până găsesc un loc de parcare cât mai aproape de școală, dar, de data asta, fără să stiu de ce, am parcat pe primul loc liber, în fața unui bloc micuț, cu trei etaje. Cum mai aveam vreo 15 minute de așteptare, am deschis geamul, ca să mă bucur de aerul din primavara asta, asteptată atât de mult.
Soare, cald, aproape că mă lua somnul cum stăteam cu capul pe tetieră, când, deodată, am fost trezit de strigătul unei femei:
- Doamna X! Doamna X!
O femeie mai în vârstă se oprise pe aleea din fața blocului și striga spre mica grădină amenajată între trotuar și bloc, în care își făcea de lucru o alta, cam de aceeași vârstă. Deși erau numai vreo 10-12 metri între ele, strigase de parcă se afla pe dealul celălalt. Cea care scormonea încet pământul din jurul unor zambile și narcise, care abia își scoseseră la lumină frunzele de un verde crud, se îndreptă de spate și privi exact în cealaltă direcție. Când se întoarse, am văzut că avea ceva micuț în ureche. Sunt sigur că era un aparat auditiv, deoarece prima fu nevoită să mai strige încă odată, până reușiră să aibă contact vizual.
- Ai zis ceva? , întrebă mirată doamna din grădină.
Asta m-a cam intrigat: ori nu aude deloc, ori face pe interesanta, m-am aruncat eu să dau un verdict, dacă tot nu aveam nimic de făcut.
- Te-am strigat, ca să-ți spun că doamna Y, vecina, vrea să păstrezi dumneata astea, ca să uzi florile, zise, arătând spre două bidoane de 5l de apă, goale, pe care le-a pus jos pe alee, la colțul blocului.
Cu o figură ca a unui copil timid care a primit o frumoasă jucărie, făcu câțiva pași spre cea care îi produse această bucurie neașteptată și incercă, fără niciun success, însă, să-și mascheze surprinderea care i se citea pe față, printr-o întrebare ce mi se păru, după ce mă mai domolii nițel, măcar naivă:
- Ce zici? , strigă ea la fel de tare, deși acum erau foarte apropiate una de cealaltă. Neputând să rateze ocazia de a o mai face încă o dată fericită, prima îi strigă din nou:
- Poți să păstrezi dumneata bidoanele, vecina o să mai primeasca altele!
Acum nu mai rezistă și afișă un zâmbet larg, ca bunicuța aia de pe sticla de ulei. Își lovi palmele una de alta, ca să scape de praful de pe mâini, apoi de cel de pe șortul pe care-l avea prins în față și plecă spre alee.
După ce mai schimbară câteva vorbe, se despărțiră. Una intră în bloc, cealaltă se întoarse printre rândurile de flori. Mă uitam la ea, cum afâna încet pământul în jurul florilor. Pe cele mai grăbite să iasă la soare, le scutura cu grijă de micii bulgărași de pământ, cu care se ridicaseră în cap. Și zâmbea fericită. Din când în când, vorbea cu florile sau cu cineva pe care doar ea îl vedea, pentru că își tot mișca buzele.
M-am gândit la dialogul dintre cele două – era ca un joc nevinovat al unor copii. De fapt, după o vârstă, am observat ca oamenii se comportă ca în copilărie. De asta se înțeleg așa de bine cu nepoții. Noi, părinții, suntem prea serioși, ca să ne pierdem timpul cu prostii și să dăm în mintea copiilor. Ne preocupă lucruri mai bune de atât. N-avem timp de ei, pentru că ni-l pierdem, încercând sa le asigurăm viitorul. Un viitor, în care vor încerca să-și închipuie cum ar fi fost dacă ar fi avut părinții aproape, să-i asculte, să-i înțeleagă. Și să le fie sprijin și refugiu, mai ales în perioadele în care, după ce sunt judecați de cei din jur, au cea mai mare nevoie de părinți.
Încercam să-mi imaginez ce e în mintea femeii din grădină. Judecând după cum vorbea, cum se purta, cum era îmbrăcată sau blocul în care locuia, nu părea o femeie căreia să-i lipseasca ceva. Și atunci, cum să te bucuri pentru două bidoane goale? Imediat m-am gândit la cum sunt cei mai trecuți de a doua tinerețe. De ce oare, în casele oamenilor în vârstă, obiectele care au cel puțin zece ani, sunt considerate noi? Intră în casa unui bătrân și o să vezi că parcă timpul s-a oprit în loc. Îmi aduc aminte, când am intrat în casa unei mătuși mai în vârstă. Era ca un muzeu, cu tot felul de lucruri vechi, tablouri sau chestii pe care noi nu le-am folosit niciodată. Mi-a plăcut să privesc fiecare colț și aș fi rămas cu gândul în alte vremuri, dacă nu mă trezeau brusc la realitatea zilelor noastre agitate, câteva facturi de utilități, aruncate pe masa din sufragerie, care contrastau puternic cu tot ce era în jur. Aproape că profanau tot decorul ăla deosebit.
Cred că așa suntem noi, oamenii. Alergăm în fiecare zi, suntem prinși în nebunia care ne înconjoară și până să ne dăm seama, cei mai norocoși dintre noi ajungem la șaptezeci de ani. Abia atunci putem să ne oprim în loc și să realizăm, că toate astea n-au nicio valoare în fața Veșniciei, și oftăm ca bietul Solomon, cel mai sărac dintre cei mai bogați din toate timpurile: Toate sunt deșertăciune!
Numai că ne trebuie o viață să ajungem la concluzia asta. Când am crezut că am realizat ceva, că suntem cineva, ne dăm, de fapt, seama că totul e ca un abur, vorba psalmistului, care piere de nici nu știi că a fost. După o vârstă, încetăm să ne mai găsim plăcerea în lucrurile materiale, ba chiar cred că începem să le urâm, când realizăm cât timp ne-au irosit din viață.
La vârsta ei, pentru femeia asta, bucuria nu mai era în lucruri, ci în relația sau părtășia cu semenii ei dragi. Am înțeles că nu bidoanele alea goale ci dovada dragostei și prețuirii pe care le-a simțit, au făcut-o să se simtă atât de bine. Și la vârsta ei, își permite să arate asta, să se exteriorizeze, fără frica de a fi considerată naivă, slabă, vulnerabilă, în fața celorlalti. Pentru că a realizat că asta este tot ce contează aici. Modul cum relaționezi cu aproapele. Asta te poate face fericit, sau îți poate umple sufletul de venin. E doar o chestiune de alegere. Pentru că am primit un pont: iubește-l pe aproapele tău și vei fi fericit nu doar aici, ci și în veșnicie. E biblic. Știm și ce pierdem dacă nu vom fi așa, care sunt consecințele. Așadar, nu există predestinare, noi ne construim viitorul. De ce să nu ni-l facem cât mai plăcut? Să ne ajute Domnul la aceasta!