Fiecare fir de iarba purta povara stropului de roua. Aplecate, garbovite in aburul diminetii, firele de iarba stateau ascunse in anonimat.

Si atunci minunea s-a produs. Razele soarelui, indraznete si jucause au aprins povara de roua. Poiana s-a transformat intr-o mare impodobita cu cristale.


Surprinzatoare podoabe pentru ceva atat de efemer! Cata risipa, cine sa o priveasca si sa o salute?

Ce intrebare neroada! Nu eram eu acolo sa primesc lectia firelor de iarba?

In spectacolul diminetii, oferit cu generozitate de natura, iarba de pe camp vorbeste despre Creatorul ei.

Cine baga in seama stropul de apa care picura de la robinet? Dar un strop de apa, pe un fir de iarba in lumina diminetii straluceste de-ti ia ochii.
Ce suntem noi fara Dumnezeu? Recipiente goale.

Cata ingeniozitate sa transformi banala apa in margaritare. Ce simplu si la indemana pentru El!
Oare cum ne va impodobi pe noi? Sfintii Lui vor straluci ca stelele cerului, ne promite in Scriptura. Nici nu mi se pare complicat. Daca se reflecta El in noi... e floare la ureche.


Si apoi poverile... Le spunem handicapuri. Lipsuri. Privatiuni pe care trebuie sa le induram. O lista de lucruri, sau uneori unul singur dupa care tanjim, pe care daca l-am avea ne-am socoti intregi.

Uneori e mai multa iubire. Alteori respect sau sanatate.
Se intampla ca povara sa fie doar absenta unui cuvant frumos care nu mai ajunge la noi. E o criza ce pare ca nu se mai termina.

Cu totii purtam poveri. Dar in lumina Duhului lui Dumnezeu, aceste handicapuri devin avantaje. Parghii care ne distrag atentia de la mizeria lumii si ne directioneaza spre Dumnezeu.

Sa fim onesti, de cate ori nu ni s-a intamplat ca amaraciunea unei infrangeri sa ne ancoreze mai profund in Dumnezeu. O suferinta care ne-a facut sa stralucim. Sa invatam sa mangaiem, sa incurajm, sa alinam, doar pentru ca am trecut si noi printr-o experienta similara.

Povara bobului de roua purtata de banalul fir de iarba, intr-o buna zi va fi transformata in podoaba.

Vom straluci ca stelele cerului.