Nu putuse dormi toată noaptea. De fapt, de nopţi bune, somnul,  şi aşa sporadic îi fusese deranjat de evenimentele   programate în ziua ce tocmai  se anunţa la orizont. În jur, zgomotul de arme, discuţiile atent şoptite şi planurile din căuşul mâinii prinseră a-l obosi şi mai tare. Da, odată, demult, fiecare zgomot de armă îl făcea să tresalte, fiecare discuţie trebuia să se sfârşească la el, fiecare plan primea încunvinţarea lui.

- S-au adunat mulţi, copile? se îndreptă el spre oşteanul din gardă, cu privirea măsurând valea Sihem. “Foarte mulţi, şi încă vin” fu răspunsul respectuos al soldatului.

Sprijinit de toiagul nelipsit de acum şi uitându-se la forfota mulţimii, Iosua îşi lăsă mintea liberă să colinde pe coclaurile unei istorii prea pline ce l-au avut de multe ori drept protagonist. De la Moise încoace zilele se întreceau în a-l surprinde iar în ele, acum deja bătrân, putea să vadă şi mai clar mâna şi prezenţa Sfântului lui Israel. Au cucerit Ierihonul dar au lăsat morminte multe la Ai, a fost trădat de atâţia dar onorat cu prietenii fără seamăn. A plâns de furie şi de neputinţă dar a şi dansat de bucurie şi, mai presus de orice, Acelaşi Sfânt, acelaşi Mare Conducător de oşti i-a condus până acum, aici, în valea Sihem.

Ce călătorie! Privind acum urma paşilor săi dar şi ai poporului său în valea timpului, ochii prinseră a se umezi. Cine fuseseră ei? Un popor de sclavi cu prea puţine paie, cu prea mărunte gânduri, cu prea blesemate zile.  Cine era EL? În ce cuvinte să-L poată zugrăvi? El, Dumnezeul drept şi sfânt dar iubitor şi aproape, El, Marele Oştean viteaz în lupte şi Mângăietor  fără seamăn. O călătorie dar mai presus un DOMN, un viitor ce prinsese a zburda spre veacuri şi mai ales un Făuritor de binecuvântări.

De pe scena Israelului, astăzi facea un pas înapoi. Era ultimul discurs, ultima privire ce astăzi devenea o îmbrăţişare a poporului său. Pleca! Iar ei, cu poveştile pe care în parte le ştia, cu aplecările greşite de care şi astăzi îi era frică, cu istoriile însângerate dar mai ales cu un destin, o ţară, un viitor, o nădejde, un Domn, vor merge mai departe. Le vorbi puţin, îi puse să jure că vor şti totdeauna că iscusinţa lor stă în ascultare de Cer, în supunere faţă de Conducător, în închinare aparte faţă de Creator şi apoi plecă. Definitiv!

În trecerea aproape ternă a zilelor noastre suntem tentaţi să credem că viaţa e lineară, că ce a fost ieri va fi şi astăzi iar lui “mâine” îi lipseşte puterea de a schimba ceva. Aceaşi cană de ceai sau de cafea, acelaşi drum, aceiaşi colegi, aceleaşi mici sau mari bârfe, aceleaşi târguieli şi tânguiri. Aşa prindem a crede, că nimic nu se întâmplă şi parcă nici nu am vrea să se întâmple.

Dar viaţa nu e lineară. Ea urcă şi coboară, transformă clipele în evenimente şi peste evenimente suflă colbul istoriei făcându-le amintiri. Unele sunt ca nişte piscuri, orice nesăbuinţă de a le lua în seamă îţi zdreleşte mâna, piciorul… inima. Sunt piscurile durerilor mari, ale pierderilor şi câştigurilor evidente, ale pietrelor de hotar zugrăvite cu prea mult din varul “băgării în seamă”. Deşi ele sunt cele mai celebrate, muntele vieţii nu este doar vârf, doar pisc, doar înalţime.

Cu privirile în urmă Iosua putea vedea acum desluşit. Au fost momente în care drumul lor părea înfundat, clipe în care nimic din cele făcute sau care urmau la facere nu aveau sens dar dincolo de toate, acolo, în valea Sihem, nu avea cum să nu vadă cărarea muntelui: nu ştiuse calea şi poate că nici nu avusese încredere în atingerea piscului (ei, popor liber cu propria ţară?!) dar acum recunoştea mâna unui Dumnezeu care ştie să făurească măreţia din momente obişnuite, diamante istorice din clipe aproape şterse.

Lupta pentru productivitate, eficienţă sau cum o mai numesc efemerii zilelor noastre ne-a determinat să măsurăm doar succesele sau eşecurile, piscurile sau văile. Către fiecare dintre ele există însă un drum, o cale cu peisaje diferite, cu împrejurări apare şi mai ales cu un Domn care veghează asupra lor. Vorbim prea des de binecuvântările pe care le putem măsura, cântări, arăta şi prea puţin privim spre Domnul care îndreaptă paşi, măsoară cărările, călăuzeşte inima, înţelepţeşte mintea.Vorbim de clipele fericite şi ne plângem de cele triste dar uităm că fiecare are în spatele lor un drum şi înaintea lor o cărare. Pe ele suntem noi, cei în devenire şi asupra lor veghează El, Cel ce cunoaşte ţelul final.

Frumuseţea “muntelui” nu stă doar în atingerea piscului ci şi în călătoria de până acolo!

Sursa: http://ganditorul.net/2010/03/simple-frumuseti/