Într-o zi, fiecare muritor se va uita în urmă la tot ce a făcut în această viaţă şi va pleca plângând sau zâmbind spre veşnicie. Relaţia spirituală personală cu Dumnezeu va determina locul unde omul îşi va petrece eternitatea. În societatea seculară, în general, oamenii cred că orice lucru se poate rezolva cu bani şi această mentalitate o aplică în mod greşit şi lucrurilor spirituale. Dacă relaţia spirituală este determinantă pentru viaţa veşnică, relaţia cu familia este importantă pentru viaţa umană. O viaţă de familie stabilă şi fericită îi dă omului echilibru, resurse şi motivaţie să trăiască demn, împărtăşind copiilor valori şi priorităţi care le vor influenţa eternitatea.

            Una dintre marile probleme ale vieţii de familie, care afectează negativ calitatea relaţiilor şi, mai cu seamă, calitatea creşterii copiilor, este abuzul. Două dintre multele forme de abuz în familie sunt abuzul de dreptate fără dragoste şi abuzul de dragoste fără dreptate. Educaţia echilibrată formează caracterul copilului şi determină veşnicia, or aceasta se realizează în familie şi influenţează cel mai mult personalitatea copilului pentru restul vieţii lui.

            Aplecându-ne cu atenţie asupra atitudinii de Tată a lui Dumnezeu, vom fi uimiţi de echilibrul dintre dreptate şi dragoste. Formula educaţiei desăvârşite este raportul cumpătat dintre elementele fundamentale ale relaţiei - dreptatea şi dragostea. Fiecare dintre aceste două componente folosit în absenţa celuilalt devine otrăvitor. Dacă Dumnezeu ar folosi numai dreptatea în raportul Său cu oamenii, cine ar mai fi mântuit? Dimpotrivă, dacă Dumnezeu ar folosi numai dragostea în raportul Său cu oamenii, cine ar mai fi osândit? Dreptatea divină osândeşte pe absolut toţi oamenii, în timp ce dragostea divină îi eliberează pe toţi. Secretul succesului divin în mântuirea omului este echilibrul dintre dragoste şi dreptate. În dreptatea Sa, Dumnezeu urăşte păcatul, însă în dragostea Sa, iubeşte păcătosul. Doar echilibrul obiectiv între cele două componente ale formulei educaţiei este soluţia divină a mântuirii omului, fără a fi compromisă justiţia Sa.

            Asemenea lui Dumnezeu care este Tatăl desăvârşit, părinţii trebuie să evite abuzul iubirii fără dreptate şi al dreptăţii fără dragoste. Rolul dreptăţii este să elimine răul din copil; rolul iubirii este să accepte copilul. Abuzul dreptăţii se manifestă prin eliminarea copilului, în timp ce abuzul iubirii se exprimă prin acceptarea răului. Ambele soluţii sunt abuzuri care deformează caracterul copilului şi nu se regăsesc deloc în atitudinea divină. Deşi Dumnezeu îl iubeşte pe om mai mult decât un tată îşi iubeşte copilul, El nu tolerează păcatul în viaţa omului. Deşi Dumnezeu urăşte păcatul mai mult decât urăşte un tată răul făcut de copilul său, El îl iubeşte pe păcătos. Secretul divin este următorul:

1. Dumnezeu urăşte păcatul, dar îl iubeşte pe păcătos.

2. Dumnezeu îl acceptă pe păcătos, după ce a pedepsit păcatul lui în Fiul Său şi după ce păcătosul s-a pocăit de păcat şi l-a părăsit.

            Aceasta este formula educaţiei, a absenţei abuzului în educaţie:

1. Părinţii îl acceptă pe copil, însă nu acceptă răul făcut de el.

2. Părinţii acceptă copilul, dar îl pedepsesc pentru răul făcut şi se aşteaptă ca copilul să regrete şi să părsească comportamentul greşit.

            Manifestarea dreptăţii este pedeapsa, în timp ce manifestarea dragostei este iertarea. Dragostea/iertarea nu anulează dreptatea/iertarea, ci doar o echilibrează. Este o formă de abuz pentru un părinte să nu-şi pedepsească copilul în dreptate şi să nu-l ierte în dragoste. Părinţii care aplică aceste principii fundamentale ale educaţiei şi ale vieţii, principii instituite şi folosite de Creator, vor fi martorii şi beneficiarii propriului succes. Într-o zi, ei se vor uita în urmă la tot ce au făcut în această viaţă şi vor pleca zâmbind spre veşnicie.