Zilele acestea toată lumea a vuit la auzul veştii că cel mai mare terorist de până acum, Osama Bin Laden, a fost omorât de către soldaţi americani din cadrul forţelor speciale. Mulţi s-au bucurat, mulţi s-au întristat şi chiar şi cei care nu s-au situat în una din aceste două tabere au fost interesaţi de eveniment. Putem spune cu siguranţă că ştirea morţii lui Bin Laden a pus în umbră orice altă ştire şi orice alt eveniment.
          Gândindu-mă la acest lucru mi-am amintit că în anul 1997, luna august, a mai avut loc un eveniment similar. Atunci lumea întreagă a aflat că cea care a fost prinţesa Diana a murit într-un accident rutier, în Paris. Diana a devenit celebră după ce s-a căsătorit cu Prinţul Charles al Marii Britanii. Căsătoria lor a durat din 1981 până în 1992 când au divorţat, dar această despărţire nu i-a ştirbit din popularitate Prinţesei de Wales, dimpotrivă. Viaţa amoroasă şi escapadele ei nu au fost un impediment pentru ca lumea să facă din ea un idol. Înmormântarea ei a constituit în aceea vreme un eveniment mondial, fiind, se pare, cel mai mediatizat eveniment de până atunci.
          Din cauza puternicei mediatizări a morţii Prinţesei Diana, puţini au aflat că tot în acele zile încă o femeie celebră a trecut din lumea aceasta în veşnicie. Este vorba despre cea care a fost cunoscută sub numele de Maica Tereza. O călugăriţă catolică care şi-a dedicat viaţa îngrijirii celor bolnavi, săraci, fără adăpost. Nu o să intrăm în detalii nici în ceea ce o priveşte pe Maica Tereza dar vreau să insist asupra faptului că cele două se deosebeau radical. Prin aspectul fizic şi prin moralitate. Moartea lor a dovedit care dintre ele a fost apreciată mai mult de oameni. Cu alte cuvinte ce apreciază oamenii mai mult. Chiar şi în moarte Lady D a pus-o în umbră pe Maica Tereza. Cel puţin aşa se văd lucrurile aici pe pământ.
          Ce legătură ar avea aceste evenimente petrecute în 1997 cu ceea ce se întâmplă azi şi cu moartea lui Bin Laden?
          Aşa cum spuneam lumea întreagă vuieşte de câteva zile de când s-a anunţat oficial de către preşedintele SUA că Bin Laden, teroristul numărul 1, cel mai căutat om de pe faţa pământului, a fost omorât. Toate celelalte evenimente au trecut în umbră. Toţi discută dacă Bin Laden a murit cu adevărat sau nu, despre ce va fi de acum înainte, dacă va fi pace sau război, etc.
          Şi la fel ca în anul 1997 foarte puţini ştiu că tot în aceste zile a trecut în veşnicie un om al lui Dumnezeu. Numele lui este David Wilkerson.
          Diferenţa dintre cei doi este considerabilă. Bin Laden şi-a făcut un scop în viaţă să aducă moarte şi teroare în jur. Pentru aceasta a folosit tot ceea ce a avut: avere, influenţă, familie, sănătate, inteligenţă. David Wilkerson a fost exact opusul. El a folosit tot ceea ce a avut şi tot ceea ce a primit de la Dumnezeu ca să salveze oameni, sufletele lor. Dacă primul a trimis mulţi oameni în iad al doilea a trimis mulţi oameni în cer. Dacă primul a avut un dumnezeu al urii al doilea a arătat spre un Dumnezeu al dragostei desăvârşite.
          David Wilkerson a fost un adevărat slujitor al lui Dumnezeu. Istoria lui începe undeva în anul 1958, luna februarie, când hotărăşte să părăsească cele două biserici pe care le păstorea în statul Pennsylvania şi să vină la New York. Nu a fost atras de o biserică mai mare şi de mai mulţi enoriaşi, aşa cum se întâmplă azi cu mulţi aşa zis slujitori, ci de faptul că a văzut într-o revistă pozele unor tineri din New York, acuzaţi de crimă. A venit cu dorinţa de a-i ajuta pe tinerii din New York, prinşi în dependenţa de droguri, imoralitate şi violenţă. A coborât în cele mai joase locuri ale oraşului, la propriu şi la figurat şi şi-a riscat viaţa căutând să-i salveze pe aceşti tineri. Istoria începutului slujirii lui a fost aşezată pe paginile unei cărţi, tradusă şi în limba română. Cartea se numeşte “Crucea şi pumnalul” şi
s-a tipărit în circa 50 de miloane de exemplare.
          David Wilkerson a înfiinţat apoi Youth Crusades, o organizaţie care şi-a propus să lucreze printre tinerii cu probleme, implicaţi în droguri, violenţă, imoralitate. Cu fiecare an care trecea implicarea a fost tot mai mare şi numărul de tineri atinşi cu Evanghelia a crescut nu doar în SUA ci în lumea întreagă. A dat hrană spirituală hrănind pe mulţi cu Evanghelia lui Hristos şi a dat pâine multor fămânzi şi lipsiţi. Cred că versetul 36 din Faptele Apostolilor capitolul 13, verset pe care fiul său Gary i-l dedică, i se potriveşte foarte bine lui David Wilkerson:
          “Şi David, după ce a slujit celor din vremea lui, după planul lui Dumnezeu, a murit, a fost îngropat lângă părinţii săi, şi a văzut putrezirea.”
          În 1987 înfiinţează în oraşul New York biserica Times Square Church. Acesta a fost locul în care multe suflete au găsit alinare şi vindecare pentru sufletele lor. Într-o Americă în care creştinismul se rostogolea vertiginos pe panta decăderii şi a închinării false David Wilkerson şi-a ridicat glasul cu putere împotriva falsului şi a compromisului şi a făcut din biserica Times Square Church un loc în care sufletele însetate după adevăr să-l poată găsi.
          Dacă o vreme David Wilkerson a văzut un pericol imens în ceea ce se întîmpla pe străzi, în ultimul timp a văzut pericolul de acum prezent în biserică. Şi s-a ridicat cu vehemenţă împotriva falsului şi păcatului chemând credincioşii la luptă şi veghere.
          David Wilkerson a fost un om care a plâns tot timpul. A plâns pentru cei pierduţi de pe străzi şi pentru cei pierduţi din biserici. Iată ce spunea în urmă cu puţin timp:
          “Mă uit la întreaga scenă religioasă de astăzi şi tot ceea ce văd sunt invenţii şi lucrări ale omului şi ale cărnii. Este mai degrabă neputincioasă. Nu are nici un impact asupra lumii. Şi văd cum lumea intră tot mai mult în Biserică şi îşi pune amprenta asupra ei în loc ca Biserica să influenţeze lumea. Văd cum muzica intră în casa lui Dumnezeu. Văd cum divertismentul intră în casa lui Dumnezeu. Obsesia de divertisment în casa lui Dumnezeu, o ură faţă de corecţie şi o ură faţă de mustrare. Nimeni nu mai vrea să asculte astăzi!
          Ce s-a întâmplat cu agonia din casa lui Dumnezeu? Ce s-a întâmplat cu acel chin sufletesc ce trebuie să însoţească lucrările religioase? Acestea sunt cuvinte pe care nu le mai auzim azi în aceste zile ale răsfăţului…”
          Într-o seară a anului 1986 a ieşit să se plimbe cu soţia lui prin New York. Era la distanţă de mulţi ani de când a umblat prin canalele şi locurile rău famate ale oraşului, din dragoste pentru păcătoşi. Dar ce a văzut acum chiar pe străzile centrale ale oraşului i-a adus o durere adâncă în suflet şi a început să plângă.
          Pe 27 Aprilie 2011 Tatăl l-a chemat acasă. Poate că acesta este lucrul cel mai greu de înţeles pentru noi.
          Într-o lume în care greu mai găseşti oameni cu adevărat dedicaţi pentru Dumnezeu, în care greu mai găseşti oameni care să nu vrea totul pentru ei ci să vrea totul pentru ceilalţi, într-o lume în care greu mai găseşti oameni gata să lupte împotriva falsului şi minciunii şi care sunt şi cu ochii plini de lacrimi văzând cum casa Domnului este transformată în bâlci, nu este greu să se nască întrebarea: de ce? De ce Dumnezeu îşi cheamă acasă slujitorii şi nu îi mai lasă să lupte pe frontul tot mai greu şi mai întins?… Nu vom şti decât în cer.
          A fost înmormântat pe 2 Mai 2011 pe când lumea nu mai avea ochi decât pentru Bin Laden.
          Am văzut atunci ceva ce mi-a spus multe despre noi oamenii. Am văzut americani ieşiţi pe străzi chiuind de bucurie pentru moartea lui Bin Laden. America a fost cuprinsă de frenezie pentru-că duşmanul numărul 1 al ei a fost răpus! De acum va fi mai bine! Vor putea trăi din nou sau cel puţin s-a aprins speranţa.
          Mi-am dat seama că americanii nu îşi cunosc cu adevărat duşmanul. Şi nu doar americanii. Nici noi. Duşmanul numărul 1 al lor şi al nostru nu a fost Bin Laden şi nici terorismul, acel fel de terorism despre care se vorbeşte azi. Duşmanul numărul 1 este diavolul care îi îndeamnă pe oameni spre păcat. El este cel mai mare terorist care a existat vreodată, unul care nenoroceşte sufletele oamenilor. Bin Laden nu a fost decât unul dintre locotenenţii lui. Dar mai are încă mulţi alţii. Şi nu doar în Afganistan sau Pakistan ci chiar în adunări ale creştinilor.
          Dacă americanii ar avea lumină şi ar şti să preţuiască lucrurile cu adevărat valoroase nu s-ar fi bucurat ci ar fi plâns. Ar fi plâns pentru că Dumnezeu a luat din mijlocul lor pe unul care i-ar fi putut conduce spre lumină, adică spre Hristos, i-ar fi ajutat să iasă din recesiunea spirituală în care se afundă tot mai mult. Şi atenţia le-ar fi fost îndreptată nu spre Bin Laden ci spre David Wikerson. Aşa cum spuneam ca şi Bin Laden mai sunt mulţi, veţi vedea aceasta în vremea care vine, dar ca David Wilkerson foarte puţini, îngrijorător de puţini. Şi veţi vedea aceasta tot în vremea care vine. Dacă vor mai fi ochi care să vadă.
          David Wilkerson a plecat Acasă, la odihnă. Şi noi suntem mai săraci prin plecarea lui. Dar exemplul lui rămâne şi poate şi trebuie să fie urmat.

Sursa: www.radiounison.ro