Misiune internă înseamnă să te scoli dimineaţa devreme, să înghiţi sute de km sau ceva judeţe, pentru a ajunge într-o bisericuţă unde bătrânii sunt setaţi cu capul spre stânga, de aşteptare. Nimeni nu le calcă pragul adunării, nimeni nu-i îmbărbătează c-un cuvânt. Nici măcar la cină, păstorul – predicatorul acela bun – nu mai ajunge. Trimite delegaţi. Predicatorului îi e (azi) greu să meargă fără maşină până şi pe strada cealaltă, la biserică. Unde de multe ori întârzie.

Misiune internă înseamnă să te bărbiereşti într-o cană de apă, în oglinda maşinii. Te speli pe faţă cu rouă, sau cu zăpadă bocnă. În microbuz n-ai jacuzzi şi nici garderobă. Te îmbraci în pantalonii cu dungi cât în triajul feroviar, chiar pe stradă. Chiar dacă, curioşii te râd. Cămaşa nu mai are dungă la mâneci (ca a predicatorului de biserică), ci e ca punga de nylon ecologic.

Misiune internă înseamnă să montezi corturi în parcuri sau în plin câmp, în sate unde nu cunoşti pe nimeni. Fără Filipi, fără nici o Lidie. Să simţi respiraţia cu înjurături a preoţilor, şi ameninţările şleahtei de recalcitranţi, tot timpul, în ceafă. Iar când ajungi la maşină, oglinda, ştergătoarele, antena, s-au torsionat. Sau, şi-au luat zborul. Înseamnă să păşeşti curajos în casa unor fraţi săraci, a unei văduve blânde, care în dorinţa de-a primi sfinţii, se expun prigoanei celor din jur. Să plângi, rugându-te cu ei ca Domnul să le salveze satul.

Misiune internă înseamnă să fi acuzat în stradă că faci prozelitism, să te zvârle medicii afară din saloane fiindcă duci Noi Testamente sectante, fără cruce, să-ţi bată primarul cu pumnul în masă, strigând că pe tarlaua lui eşti persona non-grata.

Misiune internă înseamnă să mănânci sticks-uri cu pepene. Cu toate tacâmurile pe masă... Apoi, desfaci un sandwich de-acasă.

Misiune internă înseamnă să te sune soţia din 10 în 10 minute, în miezul nopţii, ca nu cumva pe străzile patriei să adormi la volan. Cu toate gropile din asfalt.

Misiune internă înseamnă să te oprească sfidător poliţia noaptea pe şosea, fiindcă ai un far chior, unul bate prea câş, iar numărul de spate nu se vede de noroi. Apoi, când deschide portiera pentru control, vede Biblii, chitări şi staţii, să fie podidit de lacrimi şi să implore: „Rugaţi-vă şi pentru copiii mei... Mă scuzaţi... Poftiţi actele dumneavoastră!”. Poţi trăi bucuria asta ca predicator de biserică?