Unii dintre noi (printre care şi eu) trăim un an întreg cu gândul la două săptămâni de concediu, sau două semestre şcolare cu gândul la vacanţă. Alţii rămân mulţi ani cu mintea la un eveniment pe care îl doresc în viitor, poate primul sărut, ziua nunţii, naşterea primului copil sau o finală de Campionat Mondial jucată de România. şi când ai astfel de dorinţe, lucrurile încep să graviteze, într-un fel sau altul, în jurul lor. Sau ar trebui. Toate năzuinţele acestea se pot sau nu împlini, nimic nu-i sigur. Cel mai sigur lucru ce ţi se poate întâmpla însă, este să mori, iar din momentul în care te-ai născut, eşti suficient de bătrân pentru asta. Dincolo de aspiraţiile particulare, există şi una generală: pentru că  moartea nu poate fi păcălită, toţi ne dorim să ajungem în Cer, unii de dragul lui Dumnezeu, alţii din frică de iad sau de necunoscut. Noi, creştinii, conştienţi de inevitabil, ne-am rezolvat problema – am dobândit paşaportul, cu ştampila pusă acum două mii de ani. Ce frumos sună... mai ales când te gândeşti că "dincolo" te aşteaptă "lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit". Ceva înlăuntrul nostru arde de dor pentru o altă lume, o întrezărim, dar cum se face că deseori ne comportăm de parcă am trăi permanent aici?

Jinduieşti după fericire, şi crezi că pentru asta trebuie să fii ca soarele, totul să se învârtă în jurul tău - poate afecţiunea prietenilor, dragostea părinţilor, un cont în bancă, un loc privilegiat în biserică sau societate  - dar nu există plăcere adevărată decât în renunţare, şi nu o primeşti decât atunci când o oferi altora. Există tot soiul de plăceri care nu dăunează (dar nici n-ajută) şi le poţi experimenta, dar cine-şi mai aduce aminte că alţii simţeau plăcere "în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări…"?

Vrei să-L vezi pe Dumnezeu – şi pentru asta te îndopi cu muzica creştină, participi la toate conferinţele sau pleci la "degustat" de biserici – dar poate ai trecut în fiecare zi de zeci de ori pe lângă întâlnirea cu El, pe stradă sau în autobuz - era flămând, setos, prost îmbrăcat, bolnav… şi-ar trebui să ştii (aviz bărbaţilor) că ochiul prefăcut în unealta necurăţiei nu-l mai vede pe Dumnezeu.

Doreşti să fii considerat un om cu caracter  - crezând că  e de-ajuns să vorbeşti de principii, să trăieşti din amintiri şi să te bucuri de prestigiu, confundându-l cu integritatea – şi nu realizezi că poţi să-ţi pierzi integritatea şi totuşi să-ţi păstrezi ani de zile (poate o viaţă) prestigiul intact - în comitet, la amvon sau, dacă nu ai o poziţie vizibilă în biserică, pur şi simplu să rămâi vecinul său colegul "ăla pocaitu"  – şi nu-ţi dai seama că acesta, caracterul, se defineşte în primul rând prin ceea ce faci atunci când nu te vede nimeni… în cameră, mintea sau inima ta.

Tânjeşti să-L mărturiseşti pe Hristos, să curgă din tine "râuri de apă vie", dar nici măcar angajaţii sau colegii tăi nu ştiu (mai grav, nu observă) că eşti creştin.

Ţi-ar plăcea să fii bogat -  şi crezi că asta înseamnă doar să ai proprietăţi – dar ignori faptul că bogăţia a omorât mai mulţi oameni decât sărăcia lucie… şi cred că dacă am vedea lumea cu ochii lui Dumnezeu, ar trebui să construim azile nu doar pentru cerşetori şi copiii străzii, ci şi pentru bogaţii de toate felurile (material, spiritual, intelectual), roşi pe dinăuntru şi rupţi de realitate - şi nu realizezi că te poţi considera bogat pe două căi, fie strângând tot mai mult, fie dorind mai puţin. Din păcate, nici sărăcia nu te face mai bun în mod automat, doar uneori mai invidios şi frustrat.

Creştinismul, pentru unii dintre noi, nu este decât linguşeala, iar Dumnezeu angajat să facă ce vrem noi. Se întrupează şi moare pentru tine, sta la biroul Său pe nori şi-ţi contabilizează dorinţele, te protejează şi, mai ales, trece cu vederea micile (că doar n-ai omorât pe nimeni) dar desele devieri de pe cale. Dar creştinism înseamnă sacrificiu, dăruire (nu doar din timpul sau banii tăi, ci din tine) şi, în acest context, toate năzuinţele enumerate mai sus sunt bune doar în măsura în care le vedem ca mijloc spre un scop, binecuvântări pentru a binecuvânta, nu ca scop în sine. Hristos nu-ţi potoleşte setea ca să te lase apoi să-ţi vezi de treburile tale… "ba încă apa pe care i-o voi dau Eu, se va preface în el într-un izvor de apă vie, care va ţâşni spre viaţa veşnică".