Nu suntem constienti cat de mult vegheaza Dumnezeu asupra noastra, cu cata dragoste ne ocroteste si previne multe nenorociri care se pot abate peste noi: “Cel ce te pazeste, nu va dormita, Iata ca nu dormiteaza, nici nu doarme Cel ce pazeste pe Israel”!(Ps.121:4)

Versetul acesta s-a “sapat” in inima mea adesea nelinistita, mereu preocupata de siguranta pe care nu mi-o puteam nicidecum asigura, in urma unei experiente care l-a pus, intr-un mod deosebit, in lumina. O, si cata nevoie aveam sa-l cred! De mai multe luni traversam o perioada plina de neprevazut, intampinam temeri fara precedent, agonii mentale-batalii spirituale, din care nu stiam cum am sa ies la liman, sau daca aveam sa mai ies vreodata….

Totul se accentueaza atunci cand ti-e dat sa parcurgi “noaptea vietii”! Dar tot atunci e si perioada propice pentru cautarea lui Dumnezeu. Daca nu primesti raspunsuri in jurul tau, singura scapare ramane sa le cauti “in Sus”. Si, cu cata dragoste si rabdare suntem asteptati de autoritatea cea mai inalta, pentru a ne primi in audienta Sa!

Psalmul 91 fusese pasajul de referinta pentru sufletul meu, inca din prima faza a necazurilor mele, si am continuat sa-mi zidesc credinta pe el adapostindu-ma in tot ce promitea. Il citeam dimineata, cand mi-era teama de ce as fi putut intampina pe parcursul zilei, iar uneori il reciteam noaptea pentru a-mi induce linistea de care aveam nevoie sa adorm.

Intr-una din noptile acelea, fusesem brusc trezita si, impreuna cu familia, fortati sa iesim afara din casa pe la ora 3 a.m. amenintati de un incediu care izbucnise chiar in spatele casei, la vecinul nostru.

Era un nou neprevazut care imi inghetase sangele in vene! Imi amintesc ca tremuram fara sa ma pot controla, ingrozita de flacarile care se inaltau peste acoperisul casei noastre si care aruncau scantei peste tigla, si a caror caldura ne facea sa ne indepartam mai mult.

Au fost sunati Pompierii care au sosit in mai multe echipaje, insa primele doua masini aveau cisterna goala, de-abia cea de-a treia era aprovizionata cu tot ce trebuia. Ma tot intrebam: “la ce s-au mai deranjat primele echipaje, daca le lipsea exact materia prima?” Nu am inteles! Parca facea parte dintr-un scenariu dinadins conceput sa propage dezolarea, frustrarea si sa prelungeasca agonia momentului…

In cele din urma totul a fost stins, iar in circa o ora si jumatate am reusit sa ne intoarcem la paturile noastre, adormind cu greu in pricina adrenalinei eliberate recent.

Dar cand am revenit in camera mea, am observat Biblia de la capul patului, si-mi amintisem perfect ceea ce citisem in ajun – chiar Psalmul 91:

<<Pentru ca zici: “Domnul este locul meu de adapost!” si faci din Cel Prea Inalt turnul tau de scapare, de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge, nici o urgie nu se va apropia de cortul tau.>>

Am fost coplesita de credinciosia lui Dumnezeu pe care tocmai o vazusem in desfasurare! Putea sa se aprinda si casa noastra (erau prezenti toti factorii favorabili), dar o Mana a fost intinsa deasupra noastra si i-a luat focului puterea de a arde! Am surprins parca ochiul lui Dumnezeu fixat asupra mea sa-mi vada reactia dupa ce am realizat ce tocmai facuse pentru noi, pentru mine. M-am “uitat” spre El cu recunostinta, I-am zambit in inima mea si nicicand nu m-am simtit mai privilegiata ca-I apartin si ca El interactioneaza cu mine. Tocmai urcasem inca o treapta pe scara credintei, imbogatita de o noua si (sper eu) irepetabila experienta…

S-au scurs 12 ani de la acel eveniment, am depasit cu bine toata perioada aceea nedorita, dar atat de benefica pentru sufletul meu… Mi s-au intamplat multe lucruri inedite care mi-au pus credinta la incercare, am fost de multe ori in situatia de a atarna pur si simplu de bunatatea lui D-zeu, de raspunsul Lui, mi-am constientizat slabiciunile si cat de mult sunt dependenta de dragostea Lui providentiala, de interventia Lui. E uimitor felul in care poate El sa foloseasca tot ce ni se intampla in favoarea noastra, transformand potentiale pericole in lectii de iubire, depozitandu-le in amintirea noastra ca “praguri” de binecuvantari; felul in care El “recicleaza” durerea noastra, lacrimile si pierderile pentru ca, mai apoi sa ni le aduca din nou in fata sub forma unor realizari net superioare fata de ceea ce am tanjit sa avem! Recunosc: perioada cea mai trista din viata mea de pana acum mi-a adus de fapt revelatia personala a lui D-zeu fata de mine. De abia de atunci incoace am reusit “sa gust” viata, sa incep sa zambesc din toata inima, sa indraznesc sa sper si sa am ce sa transmit mai departe.

Nimic nu e menit sa ne intimideze, ci sa ne aduca tot mai aproape de inima Lui! Iubiti-L mult!!!