Când m-am mutat în Colorado, am descoperit foarte curând plantele dăunătoare. Speciile nedorite precum pălămida, ochiul boului, ciulinul şi linariţa se răspândesc ca nişte virusuri botanice în acea parte a statului unde locuiesc, ameninţând supravieţuirea speciilor native. Vrând să fiu un bun cetăţean, am cumpărat un aparat pentru înlăturarea plantelor dăunătoare şi am început un program periodic pe care l-am respectat în fiecare primăvară şi vară. Fac o plimbare după-amiaza pe dealul din spatele casei mele şi pornesc la stârpirea buruienilor. S-a nimerit tocmai bine ca acele plimbări să-mi ofere ocazia ideală de a mă ruga. Vreme de câteva minute, în miezul zilei, sunt singur, înconjurat de frumuseţea naturii, departe de orice întrerupere şi de biroul de acasă.

   Într-o zi, când soţia mea m-a însoţit, parcă m-am luminat cu privire la cele două lucruri care se împleteau în plimbarea mea: stârpirea buruienilor şi rugăciunile mele. Ochii ei ageri m-au ajutat să detectez buruienile, e drept, dar, lucru şi mai important, ea a schimbat întreaga natură a ieşirii mele, arătându-mi peste douăzeci de specii de flori sălbatice. Eram atât de atent să nu scap nici o buruiană, încât ochii mei treceau peste florile sălbatice ce înfrumuseţau dealurile - tocmai florile pe care strădania mea de a înlătura buruienile urmăreau să le protejeze!

   Atunci m-a străfulgerat gândul că, uneori, aşa procedez şi cu rugăciunea. Tind să aduc o grămadă de probleme spinoase în faţa lui Dumnezeu, nu foarte diferite de mormanul încâlcit de buruieni pe care le aduc acasă în punga pentru deşeuri, în vreme ce ratez ocaziile de a înălţa laude şi mulţumiri. Rugăciunile mele sunt egoiste în esenţă, sunt un efort de a-L înhăma pe Dumnezel la planurile mele. Privesc la Dumnezeu ca la unul care rezolvă toate problemele - un aparat de stârpit buruieni -, trecând însă cu vederea dovezile implicării Lui peste tot în jurul meu. Iar când nimic nu pare să se întâmple, mă cuprinde nerăbdarea.

   Există, aşa cum am descoperit, un leac împotriva nerăbdării: rugaţi-vă necurmat. Probabil, veţi ajunge la cote atât de înalte ale frustării încât veţi renunţa la practică sau veţi schimba abordarea ei. Jean Nicolas Grou, un mistic al secolului XVIII-lea, scria că rugăciunea sănătoasă ar trebui să fie umilă, plină de respect, de iubire şi perseverenţă - cu alte cuvinte, tocmai opusul nerăbdării. Îmi place să văd roadele strădaniilor mele. Lucrez la un articol şi câteva luni mai târziu apare publicat. Escaladez un munte şi ajung în vârf. Rugăciunea operează după reguli diferite, regulile lui Dumnezeu. O facem în taină, aşa încât efortul nu se vede, iar rezultatele - rezultatele lui Dumnezeu, nu ale noastre - apar sub forme surprinzătoare, adesea mult mai târziu decât ne-am fi aşteptat. Rugăciunea înseamnă deschiderea mea în faţa lui Dumnezeu şi nu limitarea lui Dumnezeu la propriile mele idei preconcepute. Pe scurt, rugăciunea înseamnă să-L laşi pe Dumnezeu să fie Dumnezeu.

   Multe rugăciuni din Biblie au izvorât din simplul act al aşteptării. Avraam şi Sarah au aşteptat să aibă un copil, unul singur. Iacov a aşteptat şapte ani o soţie şi apoi încă şapte ani după ce tatăl ei l-a înşelat. Israeliţii au aşteptat izbăvirea din robie patru secole, iar Moise a aşteptat patruzeci de ani pentru a fi chemat să pornească în fruntea lor, apoi încă patruzeci de ani să ajungă în Ţara Făgăduinţei în care el nu a păşit. David a aşteptat în peşteri încoronarea făgăduită cândva. Profeţii au aşteptat împlinirea propriilor predicţii ciudate. Maria şi Iosif, Elisabeta şi Zaharia, Ana, Simeon, Îl aşteptau şi  ei, ca mai toţi evreii, pe Mesia. Ucenicii aşteptau nerăbdători ca Isus să acţioneze ca un Mesia plin de putere, aşa cum doreau ei.

   Dumnezeu, care e atemporal, ne cere o credinţă care poate, aşa cum s-a întâmplat în multe cazuri, să implice amânări ce apar ca nişte încercări. Răbdarea e un semn al acelei maturităţi, o calitate care se poate dezvolta numai odată cu trecerea timpului.

   Copiii vor totul acum: "Încă nu am ajuns?... Dar eu vreau desertul acum!... Acum putem desface cadourile? Deja s-a terminat pauza?" La polul opus, îndrăgostiţii învaţă să aştepte: "Astfel Iacov a slujit şapte ani pentru Rahela; şi anii aceştia i s-au părut ca vreo câteva zile, pentru că o iubea." Studenţii la medicină aşteaptă vreme de zece ani şi chiar mai mult, timp în care se pregătesc înainte de a practica această meserie. Părinţii aşteaptă ani de zile în speranţa că fiul rătăcitor se va întoarce acasă. Aşteptarea este un ţel, dar poate fi un stadiu necesar pentru atingerea unui ţel. Aşteptăm lucrurile care merită aşteptate şi, pe parcurs, învăţăm răbdarea.

   "Sufletul meu aşteaptă pe Domnul, mai mult decât aşteaptă străjerii dimineaţa.", scria unul dintre psalmişti. Imaginea care ne vine în minte este aceea a unui străjer care numără minutele rămase din schimbul lui. Mă rog pentru răbdarea de a îndura vremurile de încercare, de a continua să aştept, să sper, să cred. Mă rog pentru răbdarea de a fi răbdător. Cum spunea un alt psalmist:

"Mi se topesc ochii după făgăduinţa Ta, şi zic:

"Când mă vei mângâia?"

Căci am ajuns ca un burduf pus în fum;

totuşi nu uit orânduirile Tale.

Care este numărul zilelor robului Tău?"